Venea pe nesimțite iarna, nici nu știai când din “nițeluș cam frig”, cum ziceau măgurenii, dădeai într-un ger ca în Andersen, Țăndărică stătea cu ochii ieșiți din cap de frig pe lângă ușa de la intrare, în speranța că poate azi nu îl leagă și va fi poftit în casă, la căldură. Tufănelele în grădină rămâneau în poziție de drepți, cu bănuții prăfuiți, ai fi zis că rezistă gerului. Când te apropiai, vedeai că erau îmbrăcate în gheață, muriseră, dar la noi încă nu ajunsese evidența morții lor. Ca stelele. Bunicii ieșeau din casă primii, pentru animale. Urma să mă trezesc cu mare greutate eu și să plecăm la grădiniță. Drumul era ca o călătorie desculță pe zăpadă, oricât de îmbrăcată aș fi fost, tot îmi era frig. Mă simțeam ca primul om de pământ care trebuia să taie frigul în două și să treacă prin spațiul strâmt dintre două falduri de ger ca să ajungă la treburile lui. Cizmele Polar, pe care le uram că stăteau ca niște cârpe groase în jurul gleznelor, se încărcau de zăpadă și abia mai mergeam, în înghiontelile lui mamaie, hai că întârziem, hai că te ceartă doamna, mergi mai repede, mergeam una în spatele celeilalte, eu în față, prin aleile subțiri făcute de măgureni în zăpadă.
Iarna venea deci. Mereu venea, mereu era albă și mare. Eu nu știam niciodată când trebuie să se întâmple lucrurile ritualice, fiecare zi era pentru mine cât o viață întreagă. Nici bunicii nu mă implicau în calendarul vieții rurale, dacă nu era nevoie. Cel mai prompt mă ținea la curent Dragoș, nestăvilitul meu prieten de joacă, cel fără părinți, crescut de bunici. El îmi spunea: poimâine se taie porcul.

Eu mă atașam exagerat de toate animalele din curte, sufeream alături de ele, mă bucuram când nimic nu le tulbura rutina, nici pe a lor, nici pe a mea. La mine în curte nu se tăia deci porcul, nu s-ar fi luat nimeni de George.
-Poate la voi. La noi nu se taie porcul.
Dragoș, empatic ca un aragaz, îmi aducea la cunoștință diagnosticul:
-Fă Anamario, ej proastă. Toată lumea taie porcul. Și tact’tu mare taie porcul. Că doar n-oți mânca fasole de Crăciun.
Mie îmi spuneau că George se pregătește de călătorie, pleacă în vacanță. Deci nici pomeneală de tăiere, ce bine. Ezitam puțin între ce îmi spunea Dragoș și ce mi se spunea acasă. Subțirel, îmi luam inima în dinți și întrebam: și noi de unde avem carne de Crăciun?
-Aaaa, păi e de la nenea Gicuță. El are un porc foarte rău și dușmănos, de aceea îl taie. Și ne dă și nouă carne de Crăciun.
Ce om bun, nenea Gicuță. În cazul ăsta putem să închidem ochii și să îl iertăm că fură țuică de la tataie, când tataie e la Buzău cu fructe.
Ani buni, deși am locuit la țară, eu nu am știut de tradițiile cu pârlitul porcului, îmbrăcatul lui în pături și urcatul copiilor pe el. Eu mă trezeam pe la zece dimineața și îi găseam pe bunici tranșând de zor darurile de la nenea Gicuță. Dragoș numai așa își petrecea ajunul, venea victorios de parcă doborâse cu mâinile lui un balaur și îmi spunea: fă, te-ai suit pe porc? Eu de la șase m-am trezit, că după aia se apuca mămica (bunică-sa) de treabă și nu mai apucam.

Eu călătoream mai departe pe un nor, la noi în curte nu se tăia niciun animal, dimpotrivă, tataie, generos, le trimitea, când îmbătrâneau, în vacanță. Ce bine o duceau ăștia din curtea noastră.
Și deși știam că îi e mai bine în călătorie, tot mă răscolea cotețul lui gol, în zilele de după Crăciun, liniștea din spatele curții, de unde niciun grohăit nerăbdător de foame nu mai străbătea aerul.
În martie se cumpăra alt porc și cu mărțișorul încă proaspăt în piept, admiram zorii unei noi prietenii care își croia drum de la coteț spre mine. Lucrurile intrau în normalitate.

Cum odată cu oamenii mor și tradițiile, când tataie n-a mai fost, din curte au început să dispară definitiv porcul, rațele, iepurii. Au rămas câteva găini, câinele și pisica.
Când am văzut pentru prima dată o tăiere de porc, în toată complexitatea ei, eram mare și lângă mine era soțul meu cu copilărie capitalistă. Ne chemase tanti Rica, de parcă ne pregătea un spectacol cu artificii. În curtea ei fără zăpadă, pe un frig moale, ne-am uitat înmărmuriți la țipetele sinistre ale porcului fără nume. Florin, nepotul ei, cu sclipiri de bucurie suspectă, înfigea cuțitul declanșând arteziene roșii până sus în crengile nucului. Lupta muribundului cu călăul a durat minute lungi, cu zvârcoliri, căderi pe spate, alunecări în gard în curtea în pantă a lui tanti Rica. În acest Colosseum rural, ni s-a dat țuică fiartă, să ne placă mai mult spectacolul. Florin s-a ridicat victorios de jos și replica lui de gladiator a fost fir-ar al dracului, ăștia erau pantalonii mei de prășit, acuma sunt plin de sânge. Ce credea el, că scapa?! Nu scapă nimeni, e Crăciunul!
Și până spre seară în curtea plină de noroi și sânge negru, s-a încins o veselie cu muzică, țuică fiartă și carne că Florin nici n-a mai plecat acasă, ci a rămas la tanti, în camerele ei bune, de la drum, iar în nuc a fost atârnată bășica porcului, să se zvânte ca s-o umple Florin cu grăunțe, pentru fi-su, are minge, i-am luat-o când am fost pă divale, a zis Florin tulbure, dar așa, ca să vadă și el cum se jucau copiii pe timpuri.
În Măgura, în curțile fără copii de la oraș, porcii nu pleacă în vacanță.