A nins mult în cartier, am stat mult în casă și am ascultat radioul. Cu ochii pe geam, mi-am adus aminte de niște după-amiezi de iarnă din copilăria mea mică la Măgura, când stăteam în bluză și ștrampi și șosete de lână în pat la bunica în cameră. Curtea avea mai multe case, una mare și “bună” pentru părinții mei care veneau doar sâmbăta seara să mă vadă și dormeau peste noapte, diverse anexe, un grajd și o căsuță de pământ, albă, în care se afla camera lui mamaie (care nu-mi era mamaie, ci stră-mamaie, era de fapt bunica tatălui meu, deci mama bunicii mele, complicat. Dar eu preluasem denumirile și mamaile se zăpăceau în capul meu, eu le iubeam la fel însă și una era bunica, cealaltă era mamaie. Mamaie era pentru mine mama lui tata.) În această cameră pe care eu o numeam căsuța de aur, am crescut eu, alături de mamaie, bunica și iarna, când era frig și venea să doarmă cu noi, tataie.
În fine. Iarna, mamaie și tataie erau pe la diverse treburi pe afară și când nu mă jucam cu Dragoș, sălbaticul meu prieten, stăteam în pat la bunica la cald și mă jucam cu păpușile, citeam sau desenam. Mă uitam pe fereastră și mângâiam pisica. O priveam pe bunica făcând ciorapi de lână sau torcând norișori de lână care deveneau fire și apoi din nou șosete. O imitam în tot ce făcea. Aveam și eu minifurca mea, minicaierul meu, torceam amândouă cu pisica între noi. Dacă nu torceam, desfăceam boabe de porumb de pe cocecni. Făceam asta fie cu mâna, fie cu un mâner de metal cu zimți. Evident, aveam și eu un minimâner. Din toate, tataie îmi făcea și mie o variantă mică, pentru mine. Îi reușea tot. Mi-a făcut inele și microfon și mobilă de păpuși. Mamaie îmi făcea rochiile de serbare. Erau de aur. Bunica era pentru mine liniștea la superlativ. Nu trebuia să zică nimic, mă hrăneam cu aura ei de bine pe care o emana prin hainele gri și prin baticul care mirosea a gaz, de sub care ieșeau niște cârlionți albi foarte ghiduși care mă topeau de emoție, dar pe care ea îi ura și îi împingea cu nervi și ură sub batic înapoi ca pe ceva rușinos, într-o comunicare intensă cu ei: stați acolo, v-am zis eu să ieșiți, stați așa când am spus eu să stați așa. Cârlionții de-aia nu mai puteau. Ieșeau din batic curioși să vadă și ei ce mai e pe afară.
În aceste după-amiezi albe, când noi două eram perfecte împreună și cu pisica între noi, fără să vorbim, ce ne amețea plăcut era radioul.
Mamaie nu avea în căsuța de aur televizor, ăla era în casa “bună” și era foarte special, se uitau la el doar părinții mei când veneau sâmbăta. Sau ne uitam cu toții, de Crăciun și Anul Nou. Mamaie avea un radio pătrat mare, Delta, din care căzuse un moț de literă și părea că-l cheamă Delia. Radioul Delia există și acum și l-am luat la reparat și l-am folosit puțină vreme la noi în Titan, nu prinde fm, dacă îi dai drumul se aude slab și depărtat o voce prăfuită, Antena satelor, care zici că e uitată în aparat de atunci, de când eram eu mică. Din radioul Delia, din care au curs cele mai frumoase piese de teatru seara și de copii duminică dimineață, cele mai liniștitoare buletine de știri, că mereu ne îndeplineam planul, producția agricolă era stas, totul mergea ca pe roate în copilărie și în comunism, din radioul Delia deci ieșeau de câteva ori pe zi cotele apelor Dunării. Mă fascina acel moment. Vorbea o voce de femeie calmă și sigură despre cotele apelor Dunării, la Calafat, Bechet, Corabia, Zimnicea, locuri exotice în capul meu, unde ajungi doar dacă te faci mare și dacă înveți bine și meriți. Acea doamnă care ne spunea ce cote a atins apa Dunării era acolo, la fața locului, așa credeam eu, mă miram că nu îi era niciodată frig și tot timpul domnea calmul și liniștea de studio pe fundal. În fine, cotele apelor Dunării în creștere, în scădere, gheață la mal, staționar, erau prezentate ca niște diagnostice sumbre, ca și cum Dunărea va muri, în limba română și apoi în franceză și rusă. Era momentul după care ne dădeam în vânt, bunica și eu. Brusc, vocea zicea lucruri pe care nu le mai înțelegeam. Și bunica, invariabil, cu ochii țintă în ciorapul la care lucra, zicea încet, ca un sufleur:
-Soasansenc sentimetr. Sto cetiri santimetrov.
Și eu, așteptând toată ziua momentul ăsta magic, izbucneam în râs, cu bunica alături, și ea amuzată de lucrurile fără sens pe care le spunea, în timp ce pisica, beată de somn, de-abia reușea să întredeschidă ochii deranjată de gălăgia noastră și apoi cădea iar într-un somn perfect, intangibil.

Când mă gândesc la momentele intacte în perfecțiunea lor din viața mea, acele după- amiezi sunt unul din ele.