Erau două drumuri care te puteau duce la grădiniță. Unul lung, pe divale, adică prin centru pe la primărie și pe lângă magazin și altul – o scurtătură, pe Cânepiște. Lângă Olga, chiar la biserică, în loc să continui pe drumul lung, coteai dreapta la vale pe lângă Petronela asistenta, cocioaba lui Borciuleasa, pe partea cealaltă pe lângă casa lui Vasilică a lui Tăbârcă și mult mai departe, izolată de orice altă casă și chiar și de propriul gard, strania casă cu acoperiș cubist a lui Jenete. Apoi intrai pe drumul cu praf cafeniu care separa lanul de rapiță de cel de in. Pantofii mei cloncăneau ca niște bucăți de lemn pe praful bătătorit al drumului, bălțat ici și colo cu pietre late, ovale. Dacă mergeam mai repede mă umpleam de praf pe șosete. Albastru în dreapta, galben în stânga, mergeam prin culori până la șosea, o vedeam de la câțiva metri lungi cum strălucea argintie ca un șarpe metalic, unind Buzăul cu Brașovul, Muntenia cu Transilvania, Nordul cu Sudul. Eu traversam drumul istoriei, care trecea prin mijlocul satului, fix în dreptul casei lui Benone. Apoi mai mergeam puțin pe lângă birourile ălora de la balastieră, care aveau în fața gardului niște conifere decorative din care făceam noi felicitări la grădiniță și gata, ajungeam la grădiniță. Gardul era de sârmă cu model, dat cu var peste. Cam toate decorurile și noțiunile de igienă se reduceau la var. Var pe gard, pe copaci, var pe exteriorul grădiniței, la interior, pe peretele școlii, cu care ne învecinam, la wc-ul de lemn din curte. Mirosea iute.
Diminețile erau mereu reci, chiar și vara. Grăbeam pasul și eu și mamaie, să nu ne tot ciupească de carne răcoarea lor. Atunci nu știu dacă îmi plăcea la grădiniță. Cred că preferam să fiu acasă, îmi era frică să prestez, să intru în competiție, să mă prefac că sunt un copil mereu vesel și în largul lui. Cam acestea erau așteptările, doamna Paulina îi felicita pe cei bine crescuți, veseli, jucăuși. Eu făceam parte din altă ligă, eram bine crescută și eram fată de oraș, fata profesorilor, oricât de mult aș fi vrut să fiu de la țară, pasajul meu temporar în viața satului era evident.

Unul din momentele care îmi plăcea mult în cele patru ore de stat acolo era când doamna Paulina ne citea povești. Mirosea a parfumuri dulci și peste părul argintiu purta o eșarfă colorată, asta o făcea în ochii mei o doamnă elegantă și frumoasă, îmi amintesc sandalele ei bleumarin, fără toc, pe care le analizam cât ea stătea pe un scăunel, să ne citească. Citea povești pe care acasă nu le aveam, ai mei îmi aduceau mereu cărți și de multe ori seara, printre căscaturi lungi, mamaie îmi citea, dar cele de la grădiniță erau altfel. Una din poveștile pe care ni le citea în fiecare toamnă era Puiul, de Brătescu-Voinești. Ca peste tot la țară, toți știu tot despre toți. Doamna Paulina era deci la curent cu modul în care mă raportam eu la mediul înconjurător, știa că iubeam fără limite animalele, viața din ele, că încă de atunci mă paraliza ideea morții. La țară copiii nu au o relație rafinată cu moartea. Nu sunt ținuți departe de ea și nu prea îi sperie. Mai toți copiii erau cărați de bunici la câte un mort din sat cu naturalețea cu care o duc eu pe fiica mea la teatru. Dragoș era săptămânal la câte un mort și îmi povestea în detaliu cum a stat ăla cu ochii întredeschiși, de cât erau banii de pe ochii lui, cum s-a învinețit când i-a citit popa stâlpii, cum mirosea în cameră deși nevastă-sa pusese crengi de brad ca să mai ia mirosul. La noi în curte nu murea nimeni, nu avea voie. Nici pe termen lung nu permiteam. În lumea mea nu o să moară nimeni, așa o să fie. Nici bunicii, nici vecinii, nici câinele, nici porcul, nici iepurii.
Doamna Paulina știa că față de ceilalți copii din sat, cu sensibilii care aparțineau de fapt orașului trebuia să te porți altfel. Și a ales să țină cont de asta. Nu știu cât a fost tact pedagogic și cât grijă a ei față de mine, dar toata generația mea a ascultat patru ani la rând povestea “Puiul” de Brătescu-Voinești încheindu-se așa: “La marginea lăstarului, un pui de prepeliță, cu aripa ruptă, stă zgribulit de frig. După durerile grozave de adineaori, urmează acum o piroteală plăcută. În depărtare, puiul o vede pe prepeliță care, deși luase hotărârea grea să plece cu puii sănătoși, hotărâse să se întoarcă la el. Plin de bucurie, puiul începu să miște aripa bolnavă care dintr-o dată nu l-a mai durut. Bucuria întâlnirii a fost inimaginabilă. Puiul a început să dea din amândouă aripile și deși îl mai durea puțin, a reușit să plece împreună cu mama sa, grăbindu-se să își prindă din urmă frații.”
Ce fericire pe mine, cât p-aici să îmi sară inima că puiul moare, dar slavă Domnului că poveștile la doamna Paulina se terminau cu bine.
Când m-au luat la Buzău să mă dea la școală, nesentimentala mea învățătoare ne-a citit povestea “Puiul”. Eram clasa întâi și uram orașul, uram școala, uram cheia lată cu șnurul ei galben care mi se lipea dimineața rece de piele. Am sărit ca arsă, nu e așa povestea, puiul nu moare. Vine mama lui și îl salvează. Toată clasa s-a uitat la mine ca la fata care a copilărit la țară și stă în B-uri, aia care nu știe să înjure și să se bată. Învățătoarea a pus diagnosticul definitiv: nu știu la ce te referi, dar puiul moare. În viață trebuie să faci alegeri și de cele mai multe ori, doare. Ăsta e tâlcul poveștii.
Când peste mulți ani m-am întâlnit în sat cu fosta mea educatoare, mi-a spus zâmbind: după ce ai terminat grădinița și n-a mai fost niciun sensibil în grupă, am luat o serie nouă și era gata să uit varianta corectă a poveștii, că patru ani de zile cât mi-ai fost tu elevă, v-am prezentat o cu totul altă morală.