Proze nepublicate

ALUNECARE (2003)

Cam aşa ar fi ea. O voi scrie la întâmplare, ca şi cum aş scrie unui prieten o scrisoare turnată la repezeală, cu tot ce mi-ar veni mai repede în minte, cu rupturi între între ieri şi mâine, cu destăinuiri şi promisiuni, cu urcuşuri şi coborâri uluitoare, cu lacrimi şi zâmbete, cu alunecări. Voi scrie despre primăvară şi vară, despre camera de cămin şi iubiri căzute în întuneric. Despre drumuri egale dus-întors, dimineaţa-seara, despre lecturi în metrou, despre speranţe şi frică, despre aşteptări care îţi măsoară clipele, fericirile, neliniştea. Despre singurătatea gri dintre clădiri, despre aceea de după sărbători, despre aceea de după ora de culcare. Despre prieteni şi bagaje, cafele băute în localuri cu aer interbelic, lenjerie albastră cu delfini, amintiri cu iubiri plecate peste hotare. Peste hotarele realităţii. A nu se apleca în afara realităţii.

Şi cam aşa ar începe: Dacă deschizând prima pagină a acestei cărţi te vei aştepta să găseşti ceea ce cauţi, mai bine închide-o la loc. Nu-ţi vei satisface căutarea de ceea ce ai nevoie, ceva nescris, o alinare la nişte suferinţe, nu vei vedea lumea în alte culori, nu vei înţelege în sfârşit viaţa şi nici nu vei umple culoarele minţii tale saturate de lectură cu ceva hrănitor care îţi va ţine creierul ocupat câteva zile, încercând să deznozi fire înnodate postmodern. Nu. Această carte nu-şi propune să fie iubită. Dar nici ipocrită nu este încât să spună că nu are nevoie de tine, cel care o deschizi, căci firesc, ai tot dreptul să arunci întrebarea : atunci la ce bun mai există ? Cartea. Dacă nu s-ar fi născut pe 7 ianuarie ca părinţii să-l numească Ion, Ionuţ, John – pentru prieteni -, dacă nu s-ar fi făcut ofiţer ca să fie repartizat cu serviciul în orăşelul care până de curând fusese sat, (acum era o localitate mai luminată şi aveau mai multe magazine şi populatia rămăsese suspendată pe scara emancipării undeva la mijloc, între două lumi, tot mai umblau cu sacoşe de rafie şi cu cămăşile descheiate până la al treilea nasture, defilând prin oraş cu pata de transpiraţie de la subraţ galbenă), dacă nu ar fi lăsat treburile neterminate în decembrie înainte de cele câteva zile libere pentru ca acum să fie nevoit să plece din Bucureşti o fugă la birou ca să predea raportul acela, dacă nu s-ar fi trezit târziu şi nu ar fi pierdut acceleratul luând un personal rece, nimic din toate câte s-au întâmplat nu s-ar fi întâmplat. Lumea nu şi-ar fi urmat mersul haotic până la acea încâlcire ireparabilă dacă un mic amănunt ar fi fost evitat în ordinea universului: el să nu se nască pe 7 ianuarie şi să nu se numească, în consecinţă, Ion. Dar s-a numit, Ion, Ionuţ, John – pentru prieteni – şi universul a luat-o razna intersectând traiectoriile destinelor, terfelindu-le printr-o pastă deasă de neînţelesuri. S-a numit Ion, era ziua lui şi 7 ianuarie, era ofiţer şi nu-şi terminase treburile în decembrie, se urcase în personal pentru că pierduse acceleratul, întâlnindu-i pe culoarele lui pe cei doi francezi care îl loviseră din greşeală cu rucsacul lor voluminos, el îi înjurase „francezii dracului, împuţiţilor, uitaţi-vă dracului pe unde mergeţi, în cine daţi! Boilor!” Dar francezii îşi ceruseră în exces scuze şi el se gândi că nu e mare lucru pana la urma, doar iritarea dată de acea plecare obligatorie, de pierderea acceleratului, de refuzul Cătălinei de a veni mai devreme în Bucureşti, de nevoia de a urina şi a găsi toaleta blocată îl făceau nervos, ce naiba, la o adică ar fi putut fi şi invers şi până la Mizil discuţia se legase dinamic, aşa cum doar conjunctural, în trenuri, între oameni complet străini unul de altul, din plictiseală şi din tinereţe se poate întâmpla.

– Je reviens … aaaa … No, in English. I come back tonight to Bucharest. In Bucharest. At Bucharest. Excuse me, but my French is … well, you know …la pământ, on the ground.

– OK! Nous, on comprend l’Aglais, mais on le parle assez mal. On va essayer, quand meme.

– Today – şi duse mâna la piept – my birthday. Ca să explice mai bine.

Vorbea tare. My birthday. Tonight we drink. Lets meet and we drink. Tonight. România – good wine. Good clubs.

Francezii se înveseliră. El începea să-şi revină din starea de inerţie cu care plecase de dimineaţa de acasă. De ce nu e şi Kati în Bucureşti ? De ce trebuie să facă mereu nazuri? Să facă altfel decât vroia el? Francezii priveau relaxaţi pe geam. Nu văzuseră niciodată o ţară din est. Francezi deştepţi şi jegoşi. Judecând după haine, după ghete. Fumau Gauloise brunes. Tutun prost. Au împuţit culoarul. Occidentalii dracului.

– Nice country. Vous avez un beau pays.

Priveau pe geam. Pe geam, câmp intins şi nişte pungi albastre colorând în plastic câmpul întins. O rădăcină de copac scoasă şi uitată în mijlocul unui drumeag. Peisajele de Bărăgan.

– Nice country.

Conversaţie fatică. Poate sunt ironici. N-au văzut nimic şi deja România e o ţară frumoasă. Dar poate sunt doar ironici. Deseară vor bea. Kati ar strâmba din nas daca ar sti, dar el va bea. E sfântul Ion şi el e Ion şi va bea. Ionuţ. John pentru prieteni. Ce dracu? mereu face nazuri. Parcă ce era dacă venea şi ea mai devreme de acasă. Că apoi o să înceapă sesiunea şi o să spună că nu are timp. Ca întotdeauna.

La intoarcere Bucureşti-ul îl întâmpină aşa cum îl lăsase de dimineaţă, cu acea pustietate de după sărbători ca după o catastrofă. Ziua lui fusese lungă şi fragmentată în evenimente disparate, fără continuitate. O porcărie de raport care trebuise predat pe 7 ianuarie, chiar de ziua lui. De parcă lumea ar fi stat în loc dacă raportul nu ar fi fost predat pe 7. O seară îngheţată aşa cum fusese şi dimineaţa. Cu lumina lui ianuarie translucidă. Când te dor sinusurile de frig. Dacă ar fi fost şi Kati totul ar fi fost altfel. Adică nimic n-ar mai fi atârnat greu şi aniversarea lui nu ar fi părut o întâmplare banală . În curând cele câteva zile libere se vor termina şi va pleca iar la serviciu. Kati va veni de acasă şi va intra în sesiune, iar nu se vor mai vedea decât fragmentat şi scurt. Ea va fi speriată şi nervoasă, examene, bursa, indispoziţii şcolăreşti cum numai Kati trăieşte. Din nou va rămâne zdrobit între zile, fără să mai poată ieşi deasupra lor. Sărbători fără Kati. Pentru că ea nu vrea. Gustul de medicament al zilelor. Frica lui că o va pierde brusc şi sufocant şi fără Kati viata ar fi ca un tren care sare de pe sine. Groaza de a verifica dacă eşti iubit, cum, pentru cât timp. Cu Kati începe gândul lui şi cu ea se termină si lumea e o broderie în jurul ei. Nimic în afară de ea. Kati deasupra tuturor amintirilor. Ea ştersese toate iubirile trecute, le adunase într-o intimplare comuna, toate fetele de la Economic cu care îşi începuse şi îşi consumase adolescenţa furioasă. Liceul Militar şi Liceul Economic, cuplări şi acuplări necesare. Nopţile din dormitoarele comune, când baietii de la Militar coborau pe burlane pe ferestre, fetele de la Economic rămâneau, prinţese satisfăcute, cu pulovere de lână şi pulpe groase, să îndrepte cearşafurile din paturile zăpăcite. Mirosul de spray Farmec 16, acrişor, generalizat. Farmec 16 în toalete, peste izul de urină, Farmec 16 pe gâtul fetelor de la Economic, pe puloverul de lână, pe tricoul lor flauşat. . O generaţie întreagă de Farmec 16. Şi Kati, cu parfumul ei frantuzesc, a anulat toate acestea. Pe atunci, fiecare zi apunea cu câte o femeie. Acum, totul e numai Kati. Cătălina, cu breton franţuzesc.

*****

– Do you like the city ?

– Yes, it is beautiful. Very big, anyway.

Bucureştiul îngheţase în seara de 7 ianuarie. Mai mult tineri spre cluburi, taxiuri şi 336 la 10 minute distanţă unul de altul. Francezii mergeau cu mâinile în buzunare uimiţi de aşa frig. Au vorbit trei limbi şi s-au înţeles destul de bine. Au intrat în cluburi de pe Gabroveni. Au băut multă bere. Au vorbit rupt, tare, politică şi fiecare şi-a dat cu părerea în câţi ani se va redresa România. Francezii au fumat Gauloise brunes şi au zis că li se pare că e o ţară frumoasă despre care aveau desigur prejudecăţi, dezorganizată şi puţin barbară. John s-a revoltat şi a încercat să argumenteze discuţia, dar cuvintele deja începeau să se lege dezordonat şi oricum în club a izbucnit deodată muzica. Atunci John s-a ridicat şi a inceput sa danseze frenetic. Francezii păreau să fi aşteptat clipa asta. I-au urmarit gesturile si apoi au dansat si ei. Auzeau pentru prima dată muzica balcanică . Absenţa lui Kati nici nu mai părea atât de absurdă.

– Do you like the city ?

– Yes, we do. Şi au mai luat un rând de bere, cu toţii.

 

Într-un colţ s-a spart o sticlă de bere. Apoi mai multe. Apoi s-a dat un pumn. Mai mulţi. Nişte plete ude au zburat într-o parte. O barbă năclăită de sânge.

– Ia laba de pe ea, porcul dracului. Hai, valea ! Marş d-aici.

Alt pumn. Alte plete ude fluturând. Fata stătea în colţ, puţin ofensată. Acum spectacolul o speria.

– Potoliţi-vă, vă rog. Gata, liniştiţi-vă, urla cineva de la bar.

– Mais qu’est ce qu’il y a? Qu’est ce que c’est?

– No idea.I’ll ask.

Si află că fata cu părul lung care plângea în colţ, fusese agresată de individul cu plete, un jegos. Şi ca baiatul cu tricou Pink Floyd îi dăduse câteva, în apărarea fetei. Lumea se calmă, la fel şi muzica. Dar nimeni nu pleca acasă. Fiecare îşi continuă discuţia la mese, în picioare, la bar. Şi berile. Au dat exemple, ce citise sau auzise fiecare. Au declarat că e oribil. Şi-au imaginat în tăcere, o secundă, cum ar fi ca sora sau iubita fiecăruia să fie atacată. S-au cutremurat. Au mai băut un rând de bere. Pentru femei. Pentru surori şi iubite. Împotriva bărbaţilor agresivi. Pentru pace între sexe. Against rape, make love, not rape. Just make love, not rape. Just make love. Kati, cu mofturile ei. Iubita lui aşa de frantuzesc mirositoare. Nopţi fără Kati. Nopţi fără trup. Încă un rând de beri. Kati e oricum departe. Seara a continuat nebună, scăldată în alcool şi tinereţe şi iarna de după sărbători. Kati departe de toate acestea, cu lumea ei aproape înaltă, inaccesibilă si cu dezgustul ei în faţa exuberanţelor. Atâtea fete frumoase în jur, cu ochi promiţători şi deasupra tuturor pluteste doar Kati, mai puternică decât ele, cele din carne. Deasupra lumii şi a lui. Ii era inca frica sa ii măsoare iubirea, volutele pasiunii. Perversă complăcere în ignoranţa. Nesiguranţă călduţă, putredă. Dimineaţa se sparse în plină stradă, pe dalele de pe Gabroveni. Beţi si vomitivi, afară în frig. Francezii sunt în culmea fericirii, le place totul şi iubesc pe toată lumea şi strada şi barul şi România şi pe el, prietenul lor John şi mai ales Jerome pare să o placa mult pe fata agresata cu care a stat de vorbă spre dimineaţă. Acum urcă scările în urma lui şi se aud râsete, vorbe spuse tare, r-uri dublate. Lumina dimineţii le face chipurile aproape albastre. Ziua se face tot mai albă, Kati e aşa departe. Se despart în drum, el o ia spre casă, Michel merge la hotel, Jerome merge la Diana. Aşa se aranjează lucrurile. Şi cel mai nefericit rămâne mereu sărbătoritul, cu gustul amar al mersului prin frigul oraşului, spre un pat mare şi ostil. Se gindi la sânii Cătălinei, cu toată tinereţea lor caldă, ca nişte moviliţe de nisip. Sânii ei par nepăsatori lor în faţa vârstei, avind virsta lor proprie. Viaţa ca un tren printre sânii Cătălinei. În sus şi în jos.. O să-i spună toate acestea, poate.

*****

Voi scrie despre tot ce mi s-a intimplat.Nu am crezut niciodată că a fi victima unui bărbat pe care îl iubeşti poate provoca atâta plăcere şi atâta durere. Voi scrie despre momentul in care l-am cunoscut pe culoarul facultăţii şi am crezut că pe el aş putea să-l iubesc cu toată energia pe care am acumulat-o atâta timp in care m-am copt în umbra altcuiva. Am tot crezut că ne putem împăca visele şi corpurile, eu si John. Am sperat ca locul pasiunii rămas gol poate fi umplut cu altceva, cu vreun surogat cuminte şi domestic. Dar John nu a înţeles niciodată sensurile adverse în care ne îndreptam, lenea cu care raspundeam navalei lui după mine. Şi văzându-l atunci pe celălalt pe culoarul facultăţii, privind printr-un geam spart şi fumându-şi ţigara, am simţit apa în gură. El era şi mi se părea stupid să mi se întâmple mie sa-l descoper intr- o fereastra prin fata careia treceau încoace şi-ncolo profesori, secretare cu păr pe picioare, pisica uneia din secretare, studente, particule infinite de praf. Si parca citeam dintr-o carte: canonul povestii de dragoste care începe nu cu o cunoastere, ci cu o recunoaştere, unde iubirea răsare din nimic, din obiecte defecte, dintr-o fereastră spartă. M-am gandit la Persida. Strategii de constructie arhicunsocute. Priveam prin ciob barbatul care fuma. Simteam cum cel din faţa ferestrei aluneca în mine inconştient, periculos, ascuţit. Apoi, mult mai târziu, am cunoscut perversul melanj între durere şi plăcere atunci când eşti victima unui bărbat pe care îl iubeşti. Un rău care curge ca o miere. De atunci el a început să creasca in mine şi John să scada tot mai mult . Eu am alunecat in vise din ce în ce mai nebune, mai năvalnice, negre, depărtate de el.

*****

John se trezi cu gustul amar al berilor din ajun. Camera prost mobilată şi dorinţa corpului Cătălinei ca în toate zilele de iarnă, absenţa ei aproape solidă îl făcură să se simtă bătrân, cu toată tinereţea greoaie peste el. Corpul se chirci sub cearşaf ca sub zăpadă. Zăpada corpului ei. Nopţile în care corpurile lor au ars împreună, unul lângă altul, până când somnul i-a înghiţit.

*****

Mi se pare uimitor cum din cata dragoste aveam constant, m-am trezit săraca, nu mai am dintr-o dată nimic. Lumea se dezechilibrează, işi arată colţurile ascuţite. Erai iubit la nebunie, tu iubeşti la nebunie, răneşti, eşti rănit. În linie, fără închideri ciclice. El pe tine, tu pe altul. Discrepanţe dureroase între ce primeşti şi ce dai, între ce dai şi ce primeşti. Tandreţea unora mă înfioară până la lacrimi precum aceasta pe care o vad acum in fata mea pe o banca din metrou intre un barbat si femeia lui.Din cauza zgomotului din metrou nu aud ce vorbesc cei doi. Doar frânturi de cuvinte, strigate fără să se privească, ajung la mine în fâşii. Mă tulbură complicitatea aceasta a corpurilor care nu se privesc şi nu se ating, cuplu cu experienţă. Ochii nu se mai caută. O aud pe ea cum zice convinsă, punându-i o mână pe umăr şi tot fără să-l privească:

– Mda, dar parcă io nu ştiu că tu eşti cel mai bun mecanic de la IMF. Şi o ştiu şi ei, dar n-or să recunoască în veci.

Atâta tandreţe în strigătura asta. Pe peronul de la Unirea un monitor anunţă cursuri de limbi străine. Trec printr-un pasaj ca prin culoare de lumina.Ma gindesc la dalbul călător. Scara rulantă. Fete fără feţe trec în sus şi în jos. Culoare de lumină. Îmi tremură sânii când urc scările în grabă si parca astea au ramas singurele reactii vii din mine, independente de restul meu. Câteodată îmi simt creierul ca într-o pungă de plastic, toate ideile se înghesuie una în alta şi nu au nici un pic de spaţiu, nu pot respira. Remuşcările alunecă de pe mine ca nişte solzi. Nu mai gândesc nimic coerent. Lumea se goleşte, fără lumină. Merg pe străzi şi singurătatea mă loveşte în faţă ca un vânt rece. Şi când scriu aceste rânduri, constientizez. Ca atunci când scrii unui prieten cu care nu ai mai comunicat de mult o lungă scrisoare şi încerci să cauţi în tine, să culegi esenţialul pentru o povestire, ce ai mai gândit în ultima vreme, ce te-a surprins, ce ti s-a intimplat. Şi ţi se pare stupid ce constaţi. Revin la acel moment. Eram pe culoar, singura.Aşteptam profesorul să-l anunţ ce subiect îmi alesesem pentru licenţă. Profesorul întârzia enervant şi secretarele cu picioare neepilate intrau şi ieşeau din birou, cu aerul important al tuturor secretarelor care nu ştiu să privească oameni, ci undeva printre ei. Uşi trântite, întârzierea enervantă a profesorului. Îl priveam pe el ca o mică bucurie estetică a unei zile stricate dis de dimineaţă. S-a apropiat firesc de mine.

– Excusez moi, quel heure est-il ?

Soarele îl îmbrăca şi am rămas mută câteva secunde, căci nu mă aşteptam ca străinul să fie străin, apoi am văzut că avea o faţă uimitor de fină. Încercam să-mi adun franceza la un loc şi să răspund corect.

– Il est midi.

– Je te remecie.

Şi soarele a continuat să taie culoarul în fâşii, separându-mă de ceilalţi, de profesor. I-am povestit că eram în ultimul an, că urma să-mi dau licenţa, că lucrarea mea avea să fie pe tema violenţei împotriva femeilor în ţările sărace şi că intenţionam să includ chiar şi un interviu cu o victimă în cadrul acestei lucrări. Apoi i-am spus că vreau să scriu o carte. Nu, nu despre violenţă împotriva femeii. O carte despre mine şi despre lumea mea. Da, aş merge la o cafea. Nu, nu-l mai aştept pe profesor.

– Et toi ? Qu’est ce que tu fais en Roumanie ?

El se chema Michel şi venise cu un prieten în România, el ca să predea franceza pentru un semestru la Facultatea de Limbi Străine. Prietenul se numea Jerome şi venise doar ca turist, dar se îndrăgostise subit, de o româncă, într-o discotecă, într-o noapte când avusese loc şi un scandal şi fata era să fie bătută, asta apropo de tema violenţei împotriva femeilor în ţările sărace. Apoi Jerome plecase, fusese nevoit, se terminase excursia şi vacanţa. Ironia sorţii, el care nu era îndrăgostit de nimeni, nu încă – am râs amândoi – rămăsese în România, în timp ce Jerome …

– Mais bon ! C’est la vie … On sait jamais. Jerome va y revenir bientot. Pour sa Diane.

Şi am rămas împreună mult timp în ziua aceea. Am băut cinci cafele şi patru sucuri şi am mâncat sandvişuri şi am măsurat Cişmigiul în toate colţurile lui cele mai murdare, am traversat bulevardul spre Bulandra şi apoi podul spre Izvor, am stat în parcul Izvor şi ne-am aşezat pe un tub de ciment. Între doi copaci. Soarele ne încălzea spatele şi atunci încă mai simţeam secundele trecând cu pas egal prin faţa mea ca nişte insecte incolore. Atunci timpul încă mai avea culoare. Abia apoi nu am mai putut distinge între noapte şi zi, între ore şi ore, între mii de secunde. Pe tubul de ciment John disparuse din mine şi nu-i simţeam lipsa. Nici nu vroiam să-l caut.

*****

Ion, Ionuţ, John plecase la serviciu. Se termina iarna. Soarele pocnea în mici cascade de lumina. Oraşul îl primi cu aerul lui de provincie mică şi prăfuită. Magazinele au aceleaşi uşi de fier vopsit în alb, care nu se închid şi lasă frigul să intre. Portocale şi banane şi calupuri de brânză în zeamă şi lanţuri de covrigi se înghesuiau unele în altele pe tejghele. Vânzătoare cu mustaţă te privesc din spatele tejghelei şi li se citeşte pe faţă frigul şi plictisul. Ochii machiaţi cu codiţe egiptene la colţuri te taie imediat ce ai intrat în alimentara îngustă. Vanzatoarele încearcă să se încălzească sub pulovere de lână, veste şi pe deasupra halatul alb de vânzătoare. Au trecut sărbătorile . Bucureştiul e departe. Aici in oraş nimic nu se întâmpla. Nici la birou. Ofiţerii de vârsta a doua joacă cărţi şi burţile li se proptesc în birouri, peste lemnul rece. Chipiul mereu în stânga lor, lângă cot.

– Ai tăiat ?

– Nu e rândul meu. E Marius. Hai, Maruse, e rându’tău, unde te gândeşti?

– La gagică?

– E, la gagică. La gagică se gândeşte Ionuţ, astalalt se gândeşte când ia salariul, pe pariu. Mai ai răbdare, băiete. Ce, i-ai şi halit, gata?! Ce dracu faci tu cu banii, mă Maruse ? Însurat nu eşti, copii n-ai, pe ce dracu se duc banii tăi. mă? Că io nu-nţeleg. Uite, io am nevastă şi două fete şi tot mă ajung cu banii. Şi alea cheltuie, ascultă-mă pe mine, că de ! sunt fete. Pot să zic nu ?! Păi nu pot. Da tu ce faci cu banii ? Că io când eram de vârsta ta cum dădeam d’un ban cum îl puneam deoparte ! Ehe ! de la zero am pornit. Sapă de lemn, ce ştii tu ?! N-aveam nici după ce bea apa. Nimic, nimic. Umblam cu costum de închiriat, înţelegi ?! Şi uite că m-am ajuns. Da nu cheltuiam ca tine, asta e. Nu cheltuiam aşa, prosteşte, fără rost. Nu cheltuiam. Hai, taie.

– A, tăiat. E şapte. Şi cică n-am noroc la cărţi !

Zilele seamănă dureros între ele. Tăiate egal, ca la fabrică. Kati a început sesiunea şi iar nu se vor vedea o bună bucată de vreme. Şi va începe nebunia licenţei şi fricile ei ca nu are timp, ca nu face faţa, alunecările ei în sine. Bob Marley cântă pe radio 3. Pe pereţi un poster cu Danniela Gyorfy cu picioarele desfăcute, aplecată în faţă spre aparatul foto. Afară ploua. Departe Kati. Francezii s-au despărţit şi ei.Michel ramasese la catedra in Bucuresti, pe o perioada de sase luni. Jerome plecase în Franţa înnebunit de o ţară pe care nu o intuise niciodată şi mai ales înnebunit de Diana pe care dacă nu erai tu, John, şi ziua ta de naştere nici nu aş fi cunoscut-o pe Diana şi dacă nu era accidentul ăla cu beţivul cu plete care a vrut să se lege de ea, poate nici nu aş fi văzut-o. Dar stelele lucraseră bine, undeva peste ei, peste Bucureşti, peste lume. Diana şi Jerome se întâlniseră în fine şi nici nu bănuiau efortul destinului de a-i face sa se cunoasca, doi exponenţi a două lumi îndepărtate, diferite, uniţi într-o fracţiune de întâmplare într-un club subteran de pe Gabroveni, de ziua lui John. Acea fracţiune de întâmplare care declanseaza evenimente . Şi auzindu-l pe Jerome cum cosmiciza intilnirea cu Diana, el, John incepea sa se simta un important în această întâmplare căci dacă nu se numea Ion, Ionuţ. John pentru prieteni şi dacă nu ar fi fost născut pe 7 ianuarie, nu ar fi pierdut acceleratul şi nu ar fi luat personalul ca să-i întâlnească pe francezi, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. John derula filmul acelei zile de iarnă înainte şi înapoi de zeci de ori. Îi cunoscuse pe francezi în personal. Îi înjurase. Se împrieteniseră. Merseseră pe Gabroveni. O cunoscuseră pe Diana. Forward. Backward. Înainte şi înapoi. Înapoi şi înainte. Stop cadru pe Kati. Din ce în ce mai absentă din viaţa lui. Tot mai rece la telefon.

– Kati, mă mai iubeşti ?

– Ce-ţi veni ?

– Nu ştiu, mi se pare că ceva s-a întâmplat. Nu mai suntem la fel. Adică tu mai ales tu nu mai eşti la fel. Zi-mi: mă mai iubeşti ?

– Hai, că mă enervezi. Astea-s mofturi. N-am chef acum de mofturi. Hai te rog nu fi patetic, Te pup, pa. Kati disparea in urma vocii ei.

Afară: ploaia, primăvara.

*****

Mă uit la dimineaţa aceasta în care alunec. Nu am chef de nimic şi cafeaua de dimineaţă nu mi-a priit. Am băut-o rece. Parcă sunt într-o cameră suspendată de unde doar obiecte înalte se văd. Am vrut să descriu această dimineaţă, dar totul se pierde. Nu pot descrie o dimineaţă in care nimic nu se întâmpla. Privesc prin fereastra fără perdele. E o dimineaţă pentru primit scrisori. De la prieteni care îşi aduc aminte de tine şi iţi oferă în bucăţi mici de hârtie segmente din zilele lor. Întotdeauna viaţa lor ţi se pare mai frumoasă decât a ta. Mai ordonată. Aşa întinsă în pat, cu privirea în albul ferestrelor imense, remuşcările au alunecat iar de pe mine. Mai rămâne durerea aproape fizică. Va trece şi ea. Incerc sa ascult de azi dimneata caseta cu interviul luat femeii violate. Trebuie lucrat,o sa il folosesc drept material suport pentru lucrare. Nu am nici un chef, nu ma pot concentra. Michel a alunecat ca un şarpe în viaţa mea. M-a înghiţit. L-am înghiţit. Dimineţile cu Michel le-au alungat din mine pe cele cu John. Doar fragmente de regret, de vină grea îmi taie uneori vertical inima. Uneori mă cutremur ca de un medicament amar. John se încăpăţâna să rămână suspendat inapoi undeva şi chiar dacă aş fi încercat nu mai puteam să-l recuperez, să-i ajung imaginea din urmă şi în tot caruselul acesta era şi regret, şi durere, şi dor, şi abandon conştient, voluptos în dimineţile cu Michel, între orele lui la Facultate şi cursurile mele printre care făceam slalom doar ca să-l pot vedea. Şi cu cât mă deschideam mai mult spre el, cu atât mă pierdeam mai tare, se ştergeau toate în jur şi doar într-un colţ al conştiinţei se refugiase ideea că era multă nebunie în vârtejul acesta, că nu păstram nimic de care să mă agăţ ca să pot urca înapoi, dacă va fi nevoie. Când va fi nevoie. Şi mirarea mea creştea în fiecare zi în faţa acestui bărbat pe care nu părea să-l atingă nimic până în adâncuri, totul se petrecea undeva la suprafaţă, erau doar trăiri epidermice fara virtejuri interioare. Incercam să-mi scot din minte orice amprentă cu John pentru ca sentimentul de culpabilitate să nu mă prăbuşească. Constatam că erau atâtea spaţii între mine şi Michel, că rămâneam adesea exterioară şi nu neapărat necesară vieţii lui, că înotam spre el şi el se menţinea egal depărtat de mine. Mă cutremuram la gândul că va veni ziua când cursurile lui la Facultatea de Limbi Străine se vor termina, va veni momentul conducerii la aeroport şi al unei soluţii pentru noi şi mă mai cutremuram la gândul că as afla că nu va mai fi loc de mine, că nu va mai avea sens la distanţă o relaţie deja complicată. Trăiam cu anticipare teroarea şi zilele începeau să devină tot mai scurte de parcă cineva le tăia cu răutate ca pe o peliculă de film.

*****

John se hotărî să vină într-un week-end la Bucureşti să o vadă pe Kati. Nu-şi putea formula în minte ce anume să-i spună să n-o sperie, să n-o provoace la o decizie nebună. Simţea acum şi el că n-or să mai fie multe momente calde între ei. Tensiunea se instalase şi era mereu irascibil. Jerome îi trimitea emailuri că arde de nerăbdare să vină în România să o vadă pe Diana, că lucrează mult doar ca să strângă bani să vină la ea. Că Michel a rămas în Bucureşti să predea franceza la Facultatea de Limbi Străine şi că nu prea avea veşti multe de la el. Îl întreba de Kati, cum e ea, că ei nu o văzuseră niciodată şi putea acum să i-o prezinte măcar lui Michel, dacă tot era în România. Ce planuri de viitor aveau ei doi, el şi Kati? John rămânea confuz în faţa emailurilor lui Jerome care îl obligau să conştientizeze că nimic nu era bine. Cum era Kati ? Nici el nu mai ştia. Cum mai era Kati ? Unde o pierduse şi când ? Şi ce viitor aveau ei, habar nu avea. Pe Kati o văzuse întotdeauna fragilă şi aeriană, într-o lume de sticlă fără praf şi microbi. Dezgustată de amoral, de stridenţe şi meschinării vulgare. Acum află că ea îşi făcea lucrarea de licenţă pe tema violenţei asupra femeii şi se întreba ce anume o făcuse să se gândească la subiectul acesta. În ce măsură se simţea Kati o victimă. Dacă nu cumva Kati păţise ceva, toată răceala ei şi retragerea într-o altă lume nu explicau oare o nenorocire , un accident oribil? Gândul îl doborî. Nu-i trecuse niciodată prin minte eventualitatea unei asemenea situaţii. O vedea pe Kati în imagini pline de sânge. Cu lacrimi. Cu hainele rupte. Şi el stă acolo, băgat până în gât în acte de birou printre ofiţerii lui cu burtă, departe de Kati. Simţi ani între ei. Munţi şi ape. Îşi dădu seama cât pierduse din Kati.

– Hai, taie.

– Nu joc.

– De ce ? Eşti prost, îmi pare rău.

– Nu, n-am chef azi.

– Ce, da’parcă numai azi ?! Tu n-ai chef niciodată, Ţi-a luat aia minţile. Ascultă la mine: dacă e să nu meargă, nu merge. Mergi şi discută cu ea şi dacă da, bine, dacă nu, iarăşi bine. Ete, na! Asta să fie tot necazul în lume. Are balta peşte, ce, tu nu ştii vorba aia? Ascultă la mine, că am, vorba aia, cu ia să vedem: când eşti născut tu? 77’, 78’ nu ? 77’! Io în 52’. Deci 52 şi cu 77 vine 25. Poftim! Deci, am, vorba aia, cu 25 de ani mai mult ca tine şi am trăit destule d’astea. Ascultă-mă pe mine. Dacă nu e să fie, nu e. Gata! Hai, taie.

– Nu, n-am chef azi.

– Hai, că eşti prost. Mi-am răcit gura ca tâmpitul degeaba. Treaba ta, băiete. Uite, deja m-am şi enervat.

Băutura îi încălzea mintea şi imagini întregi cu Kati i se derulau prin minte. Se gândi şi la Diana, agresată în clubul de pe Gabroveni. Dintr-o prostie. Şi Michel şi Jerome fuseseră atât de miraţi de violenţa gratuită faţă de o fată într-o discotecă. Băuseră atunci pentru dragoste, împotriva violenţei, pentru femei, împotriva bărbaţilor agresivi. Nişte suflete înalte! Ei n-ar putea niciodată să lovească o femeie, să o sperie.

*****

Primăvara urcase în copaci, calare printre crengi. Nimic din lumea de afară nu mă reţinea, ba mi se părea că totul merge împotriva mea, ca într-un fel de complot universal. Zilele galopau spre o zi anume când Michel avea să-şi fixeze plecarea. Durerea mea se sufoca între spaimă şi suferinţă şi umilinţă căci mi se părea că sufăr singură toată această nedreptate cosmică. Michel îşi calcula salariul pe zile, îşi pusese deoparte banii pentru biletul de avion şi îşi făcea incitat planuri de vacanţă. Unde îşi va petrece vara. Cu ce prieteni. Eu absentam din planurile lui. Mă simţeam la mijloc între victimă şi călău şi rămâneam mută în faţa conştiinţei reci că anulam pe cineva şi mă lăsam anulată de altcineva, că furam dintr-o parte si ma lasam furată în alta. Apoi am văzut lucrurile ca şi cum le-aş fi privit de sus, de la înălţime şi dintr-un corp care nu era al meu şi mi-am dat seama.Eu eram iubită de cineva pe care îl refuzam şi iubeam pe cineva care mă refuza şi poate că cine stie, şi Michel la rândul lui iubea pe cineva care îl refuza iubind pe altul. Durerile şi frustrările noastre se înşirau în faţa mea ca nişte celule. Acum îl respingeam cu ură pe John, îi ignoram efortul de a înţelege ce se întâmpla cu noi şi aruncam agresiv toată durerea mea către el, ca un câine turbat care muşcă la întâmplare. Vroiam să mă lase, să mă uite şi să nu mai existe. Mi-am dat seama că nimic nu mă mai ţinea lipită de realitate cu excepţia corpului meu. Pe care uitasem să-l mai observ, să-l mai ascult. Târziu mi-am dat seama de întârziere. Şi mai târziu de o uşoară greaţă care mi se oprea în gât.

*****

John parcurse drumul până la Bucureşti în răcoarea unei sâmbete cu soare. Primăvara se instalase si la gară printre şinele de fier unde se iveau smocuri verzi. Un câine ridica piciorul şi urina pe panoul cu mersul trenurilor.

– Aşa, pişă-te pe el! Lua-v- ar dracu, că aţi umplut gara. Nu mai ai loc de câini. Şi se înmulţesc ca iepurii, n-am văzut aşa ceva!

Şi şeful gării îşi trecu burta în ghişeul gării de unde ieşise să alunge câinele. Trenul nu mai pleca şi dimineaţa se anunta ca o vizită la doctor, ca o aşteptare dinaintea unui examen. Cu capul în palmă, John aştepta şuieratul trenului şi plecarea, apoi drumul leneş până la Bucureşti, drumul prăfuit cu tramvaiul până la căminul lui Kati, ochii ei, cum îi va spune el din uşă.

– Am venit, Kati, ca să vorbim. Trebuie să vorbim. Aşa nu se mai poate.

Şi Kati va zice de examene, de mofturile lui, de lipsa ei de timp. Că de ce a venit fără să o anunţe. Corpul ei va straluci in pătratul uşii, cu lumina diminetii in spate, aşa cum va sta, cu mâna pe clanţă, privindu-l. El o va împinge înăuntru, nu mai ştia să glumească. Trebuia să-l asculte.

– Ascultă-mă, te rog, nu poţi să ne faci una ca asta. Mă omori cu zile. Mă chinui. Ascultă-mă, te rog.

Şi Kati o să-l asculte.Va trebui sa il asculte.

– Tu n-auzi, băiete? Ai sau n-ai bilet? Nu fă pe prostul cu mine. Biletul, că n-am timp!

Cureaua roşie a genţii tăia burta controlorului. Transpirase şi încerca să-şi tragă cu limba broboanele de pe buza superioară. Soarele lovea în ferestre, în mersul rapidului care unea oraşele, oamenii şi gândurile lor. Bătu la uşă. Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru o fată cu părul roşu.

– Kati nu este. N-a dormit aici. Da’cine o caută? Cine eşti?

Răspunsul fetei îl lovi în creştet şi coborî ca un mercur până în tălpi. Gust metalic în gură. Parcă n-ar fi fost deloc Kati, adică nu ar fi existat niciodată. Fata ii zisese Kati nu este, ca şi cum nu ar mai fi fost demult. Cine ştie de când nu mai era Kati acolo? Nu avu curajul să întrebe. Pe băncile din faţa căminului a aşteptat-o, împreună cu câinii. S-a mutat de pe o bancă pe alta, căutând bălţile de soare. Kati a apărut târziu. Nici nu avu curajul să o întrebe unde fusese.

– Am fost la o prietenă. N-am dormit la cămin. Ce-i cu privirea asta?

Îl privi cu răutate, fără să clipească.

– Şi de ce ai venit fără să mă anunţi? Asta mi se pare grosolan, sa stii.

N-o mai recunoştea. Şi tot el începu un sentiment de vinovăţie, privind-o înfuriată, avea dreptate. De ce venise fără să anunţe? Şi totuşi trebuia să vorbească, să afle ce se întâmplă cu ei. Au băut o cafea împreună. I-a propus să urce la ea ca să vorbească în linişte. I se părea că privirea ei se îmblânzise puţin. Din nou îi fu teama să întrebe ce se întâmplă cu ei, dacă era doar nervoasă din cauza licenţei, dacă păţise ceva urât şi grav, cineva o agresase sau…? Spera să o poată săruta, să îi mângâie bretonul, să o iubească aşa cum nu o mai făcuse de atâta vreme, o după amiază infinită şi să-i vadă corpul pe care…

– Nu, nu urcăm la mine. Terminăm cafeaua şi plecăm fiecare la treaba lui.

Şi continuă pe acelaşi ton că nu mai vrea să-l vadă, că îi trebuia o lungă perioadă de linişte şi singurătate, că nu mai vroia nici vacanţă la mare cu el, nici excursie la munte, nici nimic, doar linişte şi singurătate. Atât. Lumea se învârti brusc în jur şi o clipă mesele, scaunele şi copacii s-au întors cu capul în jos în faţa lui. Imediat totul reveni la normal. Se aşteptase totuşi la răspunsul acesta. Îl presimţea. Primăvara se cocoţase într-un copac de lângă masa lor şi de acolo râdea de el, în pumni.

*****

Îi priveam corpul alb ca o după-amiază din iarna care trecuse. Mi se părea că sunt eliberată cumva de teroarea pe care o purtasem inconştient în mine: John. Era ca şi cum pusesem ordine şi înlăturasem un obstacol, deşi nu-i explicasem nimic, nu-i dezvăluisem nimic din noutatea care mă furase. Îl uram pe John, aşa cum uram plecarea lui Michel care aluneca din mine, departe de mine, cu fiecare clipă. Nici măcar în faţa ochilor lui înceţoşaţi de uimire nu am putut face nimic. Ceva din mine, foarte îndepărtat şi nesigur, s-a cutremurat puţin în faţa acelei priviri disperate, apoi totul s-a liniştit.

*****

– Ce eşti aşa lovit în aripă? Ai băut aseară?

– E, a băut. S-a certat cu gagica. Da-i fraier.

– Lasă-l, bre, că-i tânăr. Suferă acu’, că aşa-i normal, îi trece şi apare alta, se îndrepta situaţia. Parcă n-ai şti. Ce, noi nu făceam tot aşa? Ia să apară acu una cu ţâţele uite-aşa şi să fie măcar pe jumătate cât asta din poză, cum dracu o chema, aşa, Gyorfy… Să apară una măcar pe jumătate cât e asta şi să vezi cum îi vine cheful şi pofta de viaţă! Ce, n-am dreptate? Zi, Maruse, n-am dreptate?

*****

Trăiam între aşteptări de diverse nivele, aşteptam o infirmare la ceea ce bănuiam deja, cu groază şi disperare, aşteptam o confirmare că el mă iubeşte şi că sub stratul acela de piele fină se ascundeau atâtea gânduri calde pentru mine şi că o să-şi amâne plecarea, că o să mă cheme la el, că o să ne facem vacanţele împreună. Îmi vorbea de prietenul lui, Jerome, cu care venise în România, că urma să-şi facă vacanţa aici, cu Diana lui, şi părea aşa de încântat de iubirea lor, a altora şi atât de orb în faţa situaţiei noastre. Îi priveam corpul alb şi nu vedeam nimic dincolo de el decât un somn sănătos care mă excludea şi mai mult, îl pierdeam cu totul şi aş fi dat orice să scurteze somnul şi să revină spre mine. Dar el se încăpăţâna să doarmă în timp ce eu îl priveam simţind cum între soldurile mele se coace ceva nedorit şi fierbinte. Mi-era frică să-mi recunosc gândul şi să-l pronunţ. Să-i spun despre asta. Sau să fac ceva ca să am confirmări. Timpul aluneca obraznic. Îmi privesc acum colega de cameră. Erau totusi doi barbati in viata mea şi mă simţeam săracă, malignă, neiubită. Îmi privesc colega de cameră. Corpurile altora par întotdeauna mai fericite decât al tău, vieţile lor mai ordonate. Colega mea de cameră a fost iubita unui scriitor care a scris o carte despre ea. Locuiesc deci cu un personaj. Cartea despre ea zace pe noptieră, într-o copertă cu design retro. O poză cu Greta Garbo. Am curiozitatea neprofesională a lectorului naiv de a stabili modele comparative. Vânez orice asemănare cu realitatea. Citesc dirijată de această recunoaştere, de descoperire de similitudini. Colega mea, personajul scriitorului şi personaj în propria mea carte, când o voi scrie. Mi-a povestit despărţirea lor într-o seară la cămin, când eu spălam ciorapi în chiuvetă şi ascultam vocea ei inca îndrăgostita. Colega mea, deja personajul unei cărţi cu tiraj mare. O văd în librării. Citesc: „Gambele ei care se terminau aşa de frumos”. Mă uit pe furiş la colega mea care unge o felie de margarină stând în picioare şi îi privesc gambele. Nu ştiu care din ele sunt realmente frumoase: cele din faţa mea sau cele din cartea pe care o citesc. Încerc să înţeleg cum se desfăşoară în eternitate mecanismele iubirii. Scriitorul a iubit-o, a scris-o şi a uitat-o într-o carte. Locuiesc cu un personaj pe care nimeni nu-l ştie. Eu însămi voi scrie o carte în care îmi voi arunca iubirile în uitare. Să le citească alţii. Eu să le uit. Acum tot ce vreau e să uit. Şi aştept să se termine singurătatea carte atârnă la capătul zilelor. E ca şi cum totul ar fi început dintr-o joacă şi aş fi uitat să mă opresc. Bucăţele din mine se dizolvă în aşteptare si teama. Ma sufoc de groaza ca nu am sa mai gasesc niciodata iesirea. Şi ma rătăcesc. Mă uit la colega mea, personajul. Carne şi oase şi iluzie. Gambele din carte par la fel de reale ca şi gambele fetei din faţa mea care spăla un tricou şi se plânge că mai are 5 examene.

*****

John a continuat să o sune pe Kati, convins de temporaritatea deciziei ei şi înălţat zilnic pe un val imens de speranţă,de rabdare. O fi un capriciu, o indispoziţie, şi Kati îşi va reveni, tot la el se va întoarce şi nopţile vor curge iar despărţite între ele de zile calde, cu Kati, cu corpul ei. Tot ce trăise până la Kati se refugiase undeva în spatele memoriei, lumea începea cu Kati şi fără Kati lumea aceasta se termina brusc. Jerome îi scria că urma să vină în România să-şi petreacă vacanţa de vară cu Diana, era cel mai visat lucru din ultima vreme şi se îmbăta zilnic cu bucuria anticipării. Îl întrebă de ce nu a reuşit să se vadă măcar cu Michel care stătuse atâta timp în ţară, îl mustra discret că nu facuse suficient efort pentru o prietenie. Şi îi repeta ca în aproape toată corespondenţa lor că dacă n-ar fi fost el, dacă nu s-ar fi numit John şi n-ar fi plecat pe 7 ianuarie cu personalul la serviciul lui în provincie, el, Jerome, nu ar fi cunoscut-o niciodată pe Diana. Şi n-ar fi fost niciodata fericit. Da, dacă nu s-ar fi numit John, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, nici francezii, nici Diana, nimic. John se gândi că poate ar mai fi fost timp să-l vadă pe Michel, dar Bucureştiul şi lumea lui si prietenii pareau cu totii din alt film fara Kati, fara el.Amintirile cu Kati îl ţineau pe loc. Poate mai trebuia să aştepte. Cu siguranţă trebuia să mai aştepte. Şi apoi energiile lui se transformaseră în aşteptare .

– Băi, eşti neatent rău! Un’te uiţi? Era să dau cu maşina peste tine. Mergi şi tu pe unde trebuie. Te iau?

– Nu, Marius, merg pe jos.

Din maşina lui Marius se auzea muzica dată tare şi un bărbat cânta prelung: „ce-ai făcut din mine, fată, o frunză din pom picată…”

*****

Aşteptam încordată acel semnal al corpului meu că totul e alarmă falsă, că nu s-a întâmplat nimic. Dar corpul meu pe care îl ignorasem atâta timp ca pe atâţia alţii nu-mi răspundea şi devenisem aproape duşmani în această aşteptare istovitoare. Şi înăuntrul meu era o tăcere ascuţită ca în iernile în care gerul se acumulează şi zăpada refuza să apară. Aşteptam şi de frica mi-era des frig si faceam febra.Dimineţile cu Michel care se refugia în somn ca într-un univers de zăpadă. Hoinărea departe de mine. Şi mă lipeam de el aşteptând un mic gest, umbra unei chemări. Nimic. Rămânea printre vise, încurcat în ele. Mă găsea fără să mă cheme. Şi corpul meu, pe care îl uram acum, tăcea mai departe. M-a anunţat ziua plecării cu bucurie aproape, de parcă am fi plecat împreună. Mai erau două zile şi vestea m-a uluit. Am ameţit şi am simţit o greaţă mare în piept. Apoi am aşteptat ca în cele două zile să se întâmple ceva care să răstoarne situaţia sau să mă anunţe că mă ia cu el sau revine în ţară cu un nou proiect sau că mă aşteaptă în vizită la el. În prima zi a mers la o petrecere de adio cu studenţii. A doua zi a mers la fotbal cu nişte colegi de catedră, ultimul joc, de adio. Eu am tors gânduri până seara şi aşteptam chircită în patul de cămin să sune, să mă sune, mă durea tot corpul şi îmi venea să urlu, orele nopţii mă înţepau şi ştiam că a doua zi va pleca, aeroportul, avionul, privirea lui în urmă, căutarea paşaportului prin buzunare, eu pe peron neavând voie să-l conduc prea departe, cu ură şi frică şi încordare. M-a sunat noaptea târziu şi corpul meu era aşa de sleit şi trecusem de atâtea ori prin lumină şi căzusem de atâtea ori în întuneric încât mâna a stat nemişcată şi telefonul şi-a sunat melodia până la capăt de câteva ori. Am răspuns greu. Am plecat, ca în transă.Taxiul a tăiat oraşul şi luminile lui mi-au alunecat pe faţă şi şoferul avea chef de vorbă, mă întreba dacă vin sau dacă plec şi nu mai ştiam de fapt nici eu, n-am mai ştiut nici când ajunsa la Michel am trăit din nou acea senzaţie de urcuş luminos, de plutire pe vârful valului de unde lumea se vede atât de strălucitoare, placerea insuportabilă, mieroasa, pe care o trăiam pentru ultima dată conştient, dureros. Aeroportul a viermuit încoace şi încolo o vreme, lume a plecat, lume a venit, Michel n-a deschis subiectul, eu îl priveam împietrită, se anunţa îmbarcarea şi atunci am vorbit cu o voce care nu era a mea şi greu îmi venea să mă acomodez cu timbrul ei, am întors privirea către mine şi m-am auzit spunându-i cred că am un copil în mine. Atunci el s-a întors şi m-a privit fix: nu se poate. Nu a mai zis nimic. Mi-a pus mâna pe obraz într-un gest mai mult automat decât tandru şi a zâmbit: nu, nu se poate. Că îmi făcusem eu griji degeaba, să am răbdare şi o să văd că se rezolvă. Un gest optimist cu mâna. Geanta pe umăr. Aeroportul s-a micsorat in privirea mea şi pe Michel lumea de dincolo de porţile de intrare l-a înghiţit, cu toate promisiunile ei colorate, cu aerul ei de plastic de calitate, cu supermarcheturile alcoolizate.

*****

John a continuat să o mai sune. Tot mai rar, mai puţin optimist, dar cu speranţa că va primi măcar un răspuns la întrebările care îi rodeau nopţile. Lunile din urmă îl împingeau din spate ca o boală veche, îl răsuceau în vârtejuri şi de mult ori avea impresia că nu el trăieşte ce i se întâmplă, ci altcineva pe care nu-l cunoaste. Adesea se sufoca când îi reveneau în minte frânturi din viaţa lui cu Kati. Atinsese limitele existenţei cu Kati. Viaţa lui de dinainte părea o altă ţară, vizitată de mult, pe care cu greu şi-o mai amintea şi prietenii şi iubitele întâmplătoare şi căderile libere pe toboganul zilelor. Kati îl adunase şi-l uitase legat. Jerome îi scria că fusese în România şi că o văzuse pe Diana, dar că nu se întâlniseră cu nimeni, nu avuseseră timp. Că Michel tocmai se întorsese în Franţa şi părea bine dispus, ca întotdeauna. Că avusese o relaţie cu o româncă, dar că nu ştia amănunte despre asta. Şi mai ales el, John, să nu fie supărat că nu se văzuseră cât fusese el în România…Că media difuzează în Franţa o imagine eronată despre români, că sunt de fapt oameni minunaţi şi nu escroci şi ineficienţi, aşa cum se arată la televizor, că ei nu au cunoscut decât oameni minunati precum el, John, precum Diana şi poate precum şi Kati, pe care nu o cunoscuseră.

*****

Zilele de vară au explodat dintr-o dată, parcă într-o după-amiază, parca din întâmplare. Greaţa pornea de undeva din mine, din centrul corpului, urca şi se oprea în gât Ma simteam ca în faţa unei fântâni neştiind dacă să mă arunc sau nu în timp ce din spate un animal turbat alerga către mine. Trăiam plecarea lui Michel pe care o ştiam definitivă, absenţa mea din viaţa lui şi revelaţia mea că fusesem aşa de importanţă în viaţa unui om şi aşa de insignifiantă în viaţa altuia unde aş fi vrut să însemn ceva, cât de puţin. Fiecare zi era mai calda decit cea precedenta desi fiecare zi parea sa isi atinga maximul, mergeam ca in somn. În fiecare zi.

*****

Îşi întinse degetele de la picioare şi toată greutatea corpului se scurse în cele 10 oscioare mişcătoare care îi terminau într-un fel regulat corpul, tot sângele, căldura şi energia lui se refugiaseră în degetele acelea aşa de departe. Se pierdu pentru câteva secunde plutind deasupra lui. Apoi îşi reveni încet şi conştientiză pe rând că dormise, că se trezea, că era frig în cameră şi cald acolo sub pătură, că era foarte devreme, dar el trebuia să plece, că îi amorţise braţul drept pentru că pe el dormea o femeie. Un par lung şi nişte buze. O privi. Nu simţi nimic. Discuţia cu Kati de ieri se refugiase în creierul anesteziat de alcool. Acum nu-l mai durea. Nu-i venea să se rupă din pat şi cel mai crud lucru din viaţa omului i se părură dimineţile ca aceasta, dimineţile de după un eveniment trist când îţi păcăleşti tristeţea cu surogate, dimineţile crude în care nu ştii dacă nu cumva nu e vis sau o glumă faptul că trebuie să te trezeşti, de parcă te-ai fi aruncat în somn de abia trei minute.Să dormi aşa, animalic, ca să nu te mai doară. Îşi trase uşor mâna ca să nu deranjeze somnul fetei. Părul ei se revarsă ca o apă neagră pe locul gol lăsat de corpul lui. Femeia nu-l simţise. Se îmbrăcă încet, adunându-şi lucrurile aruncate aiurea prin cameră, despărţindu-le de ale ei. Zorii înghiţiseră cu totul camera şi el ura din ce în ce mai mult dimineaţa aceasta cu geamuri aburite şi oboseala grea din corp, durerea de cap. Când deschise uşa să plece şi privi în fugă camera ciufulită i se păru că urăşte şi somnul acelui păr negru, corpul ei prăbuşit în vise şi toate acestea pentru că somnul şi corpul şi părul erau ale altcuiva, aşa de străin şi nepasator. Afară avu in gura gust de fruct stricat.

*****

Aşteptând miercuri seara să intru la doctor mi-am simţit pentru prima dată singurătatea nu ca pe o stare metafizică, ca pe un abur în mine şi deasupra mea, ci concret, fizic, aş fi vrut să simt în golul palmei o altă palmă, securizantă, să mă strângă şi să-mi alunge spaima durerii, cineva în carne şi oase să-mi dea puţinul acela de curaj care lipseşte unui om în faţa eventualităţii durerii, starea de vulnerabilitate definitivă să mi-o alunge înainte ca uşa cabinetului să se deschidă înghiţindu-mă înăuntru.

– Da, este.Cu siguranta.

– …

– Ce vreţi să faceţi? Ce urmeaza depinde doar de dumneavoastra, dar nu trebuie sa va decideti acum. Mergeti acasa, va ginditi, discutati cu partenerul si luati decizia impreuna. Nu e inca asa de tirziu.

– …

*****

John a ieşit în stradă şi a plecat spre metrou cu toată albeaţa zorilor în faţă, cu mirosul femeii de aznoapte lipit de haine, de păr şi începu să urască mirosul acela şi să se urască şi pe el . Kati trebuia sa nu mai existe pentru el. Îl durea capul. Absurdul discuţiei de ieri, în urma căreia el rămăsese suspendat aşa, în anormalitate, incepea sa revina. Nu-şi găsea reperele şi absenţa lui Kati, îi închidea porii şi nările şi gura, se sufoca. În ceaţa zorilor vedea capul podului. Începu să alerge. Zări o femeie tânără care mergea pe pod. Îi vedea spatele. Apoi nu mai văzu nimic. Ea se zbătu. El ieşi din el însuşi şi privi scena cu ochii altcuiva, din afară se văzu pe el cu mâinile lăsate pe lângă corp, văzu femeia cu faţa în jos într-o baltă de noroi. Fusta murdară se strânsese în jurul taliei şi pulpele albe se cutremurau ca două păsări speriate. Ce era cu femeia trântită, de ce stătea acolo, ce făcea el lângă ea privind-o? Reintra înapoi în el însuşi şi o privi cu ochii lui şi intelese. O rupse la fugă prin ceaţa dimineţii zbătându-se ca în voalurile unei rochii uriaşe. Avea în piele atâtea mirosuri amestecate, atâtea femei lipite epidermic de el, una de alta, multe femei, toate femeile lumii, in afara de Kati. Şi o urî acolo, pe loc, infinit şi continuă să fugă pe pod şi mai departe, pe linga blocuri, pe linga piata Cringasi, peste liniile de tramvai din statie,prin parc şi se opri pe o bancă şi îşi puse mâinile pe genunchi.

*****

Când am coborât treptele soarele părea că se oprise intr-un stop cadru, ardea cumplit şi eu purtam în jurul meu mirosul de doctor şi parfumul meu alterat de căldura şi răcoarea dinăuntru şi căldura de afară şi un gol înfiorător incit copacii din faţa spitalului s-au întors cu trunchiul în sus, la fel şi oamenii şi muzeul din faţă. Apoi toţi au revenit pe pământ, la fel şi eu. La camin am stat cu picioarele într-un lighean de plastic plin cu apă rece şi mi-am fixat o oglindă în faţa mea. Am încuiat uşa şi am ascultat Rapsodia lui Porumbescu dată la refuz .

*****

– L-aţi văzut la faţă ?

– Nu. Nu erau mai mulţi, era numai unul.

– Ce căutaţi pe pod la ora aceea ?

– Veneam de la o petrecere.

– Cam cât era ceasul ?

– Nu ştiu. Am vrut să mă uit la ceas, dar atunci am simţit o mână în spate. Şi mai înainte  auzisem paşi.

– Dar era încă noapte, nu?

– Da, era încă noapte. De fapt, începea să se lumineze. Oricum, la ora aceea nu trecea nimeni pe pod.

– Puteţi să descrieţi în câteva cuvinte cum s-a întâmplat?

– ….

– Deci nu cu amănunte. Aşa, în linii mari, cum s-a întâmplat.

– Nu ştiu, că după aceea m-a trântit jos. M-a smucit şi după aia nu mai ştiu, cred că a tras de rochia mea şi mi-a rupt nasturii, că-mi aduc aminte cum am auzit aţa pocnind.

– Şi după aceea ? Povestiţi-ne pe scurt cum s-a întâmplat.

– Eram la începutul podului şi acolo era aşa, o baltă, şi mie îmi era să nu mă trântească în baltă, că aveam rochie nouă, în ziua aia mi-o luasem. M-a trântit în balta de noroi care mirosea, aşa, urât, a apă stătută. Avem o rochie nouă. Şi acolo, în noroi … Înţelegeţi.

– Nu vă aduceţi aminte nimic legat de fizionomia lui? Cum arăta? Nimic?

– Eram cu spatele la el. Cred că avea o unghie ruptă sau un inel, nu ştiu sigur, că am simţit cum mă spintecă ceva pe burtă şi eu nu mă gândeam la început decât să nu-mi murdăresc rochia, că era nouă. Am şi acum semnul acela pe burtă. Aşa, ca un V. Şi îmi aduc aminte că avea haine groase si mirosea a transpiratie.

– Deci nu vă amintiţi nimic altceva.

– Nu, doar semnul care mi-a rămas pe burtă. Şi … scârbă.

– Care sunt primele amintiri de dupa eveniment? Cind v-ati dat seama ce s-a intimplat?

– Nu mai ştiu nimic. Nici atunci nu mai gândeam decât că poate mă lasă să trăiesc, să mă  duc acasă, să nu mai dureze mult. Apoi m-am trezit sub duş, mă spălam de sânge şi am văzut semnul pe burtă. Aşa, ca un V.

Scriam mai departe,tragind de mine, la disertatia mea despre violenta si ma interesa cazul victimei care acceptase sa se lase intervievata de mine.

– Haideţi să mai încercăm o dată, că văd că nu s-a apăsat bine butonul. Vă rog, încă o dată. Acum: credeţi că cel care v-a agresat era o persoană cunoscută? Îl ştiaţi de undeva?

– Nu, nu cred. Nu i-am văzut faţa. V-am zis: m-a atacat cu violenţă, venea din spate, din urma mea, dar nu cred că mă ştia dinainte.

– Şi când v-a lăsat, când a plecat?

– Nu ştiu. Nu mai ştiu. Oricum, nu mi-am dat seama cât a durat totul. Pentru mine a durat o veşnicie, dar nu pot să vă spun câte minute au trecut.

– Cam cât era ceasul ?

– V-am spus: în zori, cam pe la 5. În zona podului. La începutul primăverii, aveam o rochie nouă. Se lumina de ziuă şi nu i-am văzut decât picioarele când m-am uitat în jos. Avea pantalonii de uniformă militară, dar nu i-am văzut faţa. Mai mult nu ştiu.

(Concluzie pentru lucrare, poate ? :” Un fapt social care nu este măsurat devine

incontrolabil”)

*****

Venise vara şi John îşi măsura existenţa între garnizoană şi birou, între o căldură şi alta. Perdeaua plină de praf mirosea a încins şi nu se clintea deloc. Prin perdea John încerca să privească pătratul ferestrei. Nimic nu se întâmpla. Nu simţea nimic. Nici regret, nici frică, nici remuşcări. Noaptea visa poduri şi Kati venea pe ele cu faţa spre el. În vise Kati nu se pierduse, era încă a lui. Oprirea pe pod şi râsul ei aveau atâta tandreţe şi dragoste şi braţele ei se încolăceau aşa de firesc în jurul lui, că John se trezea şi în cameră pluteau noaptea şi căldura primei veri fără Kati. Cu capul în mâini pe marginea patului simţea golul solidificat ca o cărămidă care atârna de el şi îl împiedica să meargă.. Noaptea era încă mică şi aşteptările trebuiau să cadă în somn.

*****

– Taie!

– Şapte! L-am luat.

– Bă, cum dracu ai tu mereu norocul acesta, mereu, mereu? Io joc de atâta vreme şi tot nu-mi iese. Ai tu şpilul tău, că altfel nu se poate.

– Ete, spil. Am noroc. N-am la femei şi am la cărţi, asta e.

– Fugi, mă! Tu, să n-ai noroc la femei? Tu o ai şi pe Gyorfy, dacă-ţi propui. La faţa ta de şmecher! Cade asta lată când te-o vedea. Frumos eşti, maşină ai, bani, mă rog, ce mai ai şi tu, ce-ţi mai dă şi taică-tu, strîngi. Da’tu nu ştii să-i păstrezi, asta e. Când eram eu ca tine, mamă, ce chibzuit mai eram! Umblam cu costum de închiriat, mă tu-ţi dai seama?

– As. Te-am luat. Două puncte din prima.

– Tu-ţi dai seama, mă, ce vremuri trăiţi voi comparativ cu noi? Păi ăsta-i lux, nene. Bogăţie! Ce, aveam io maşină la vârsta ta? Nici în vise! De-aia mor io când văd că nu ştiţi să păstraţi. Vă bateţi joc. Şi tu şi Ionuţ, măcar ăsta nu-i de pe-aici, mai dă bani şi pe tren, dar aşa, în general, nu ştiţi valoarea banului. Burta i se propti în birou. Îşi şterse transpiraţia de pe faţă cu o batistă de pânză. Privi posterul lipit pe dulap. Cineva îi făcuse mustăţi cu pixul şi Gyorfy devenise un monstru senzual privind spre aparatul foto, cu picioarele desfăcute şi buzele intredeschise, privirea tulbure.

– Mă, cine şi-a bătut joc de frumuseţea asta? Care-a măzgălit-o, mă, necopţilor? Ce-aţi avut cu ea? Mă, ăştia până nu strică, nu se lasă, până nu dau ei cu râtul nu se simt bine. Zi-mi şi mie, Maruse, ce-aţi avut cu ea?

– Ia mai dă-o dracu, bre. Ce, am măzgălit-o eu?

– Ionuţe, tu? Te-a apucat dracii şi ai murdărit bunătate de poză? Că ne mai înveselea şi pe noi…

– Nu eu.

– Atunci cine, mă? Şi tu ce stai degeaba? Or joci, or termină hârtiile alea. Că nu suport să văd lumea că sta degeaba. La mine la birou nu sta nimeni de pomană. Mă apucă dracii. Or joci, or termină-ţi treaba. Ce zaci aşa ca o muiere? Te-a lăsat, te-a lăsat! Pune mâna şi fă ceva, doar nu s-a terminat lumea aici! Bea până uiţi. Maruse, n-ai, mă, vreuna şi pentru ăsta? Că mi se rupe inima de el. Mă bazez pe tine, că ăsta …Hai, că de data asta n-ai puncte. Îmi mai vine şi mie apa la moară, ce, numa’ tu? Juvete.

In dreptul ferestrei deschise, trei crini într-un borcan de 800 de grame. John privi cerul. Cerul nu-l privea pe John. Toate păreau să aibă o viaţă a lor, egoistă, fiecare întors spre sine şi trăind pentru sine. Printre copaci, asfaltul răspândea căldura până la fereastra biroului şi de la brutărie năvălea spre el miros de pâine coaptă.

*****

Zilele se scurgeau spre un alt sfârşit; nici nu puteam să-mi dau seama că terminam facultatea, şi că se duseseră patru ani din viaţa mea, şi că la sfârşitul lor nu eram ceea ce trebuia să fiu, ce sperasem să fiu, eram doar un corp obosit şi rănit, un creier în care mai lovea câte-o idee. Am terminat ca în vis lucrarea pe tema violenţei asupra femeii. Am dat examenele. Am fost absolventă într-o după-amiază la ora 5, când am văzut printre mii de capete nervoase sub căldură, numele meu pe o listă şi am simţit cum transpiraţia îşi croia drum printre sânii mei şi o oboseală imensă şi o relaxare imensă m-au zdruncinat deodată şi am căzut acolo în soare, printre mii de capete nervoase. M-am trezit seara în camera de cămin şi colega mea fuma citind, o bretea de la maiou îi alunecase pe umăr şi am privit-o aşa cum stătea ca o femeie la începutul feminităţii ei, aproape de suferinţă şi totuşi sigură pe ea, în frumuseţea profilului ei vara, cu picioarele strânse sub ea. I-am privit gambele şi era iar ea personajul de literatură. Personajul unui bărbat care a scris-o şi a uitat-o într-o carte de mare tiraj. Aşa cum voi face şi eu în curând. În curând.

*****

Jerome i-a scris că se hotărâse, da, să se căsătorească, în fine, cu Diana, atâta iubire nu  mai suportă distanţa, că îl invita la nuntă împreună cu Kati în toamnă. Că venea şi Michel care vroia să-şi revadă prietenii de la facultate. Că amândoi erau tare curioşi să o cunoască pe enigmatica iubită Kati. Şi poate vor ieşi din nou într-o noapte pe Gabroveni, ca atunci, iarna. John a sunat-o pe Kati într-o noapte. A răspuns imediat. Poate nu dormea. Poate se gandea la el. Vocea ei, ca şi noaptea, a fost neutră. Terminase facultatea cu bine. Scrisese lucrarea de diplomă pe tema violenţei asupra femeii. Da, era mai liberă acum. Intenţiona să scrie o carte. Nu, nu despre violenţa, despre cu totul altceva. Da, era obosită. Foarte obosită. Nu ştia ce va face în viitor. În urma vocii ei rămase tonul telefonului care măsura noaptea adâncă. John mai privi luna o vreme, pătratul de cer al ferestrei, apoi nu-şi mai simţi corpul, nici gândurile şi uşor, uşor alunecă în somn.

*****

În toiul zilelor şi nopţilor corpul meu şi-a regăsit singurătatea mai adâncă decât oricând. Atunci, într-una din nopţi telefonul a sunat şi am sărit din gânduri în realitate cu salt iute, mai rapid decât mă aşteptasem. După mult timp auzeam vocea lui John. Perforată de teamă, de aşteptare. I-am spus că am terminat facultatea cu bine. Că am scris lucrarea de licenţă pe tema violenţei asupra femeii, în care inclusesem un interviu luat unei victime recente. Şi pentru că John tăcuse mult, şi tăcerea dintre noi devenea stânjenitoare, i-am spus intenţiile mele de a scrie o carte. Nu, nu despre violenţă, ci despre cu totul altceva. După ce am închis telefonul vocea lui mi-a mai rămas o vreme în corp coborând în mine şi căutându-şi un loc acolo. Abia atunci mi-am dat seama că aşteptasem telefonul acesta atâta timp, că gestul raspunsese unei dorinţe ascunse. Am plâns tare. Apoi am sărit din pat şi am luat un caiet şi în noapte am scris:                                                                     Cam aşa ar fi ea. O voi scrie la întâmplare, ca şi cum aş scrie unui prieten o scrisoare turnată la repezeală cu tot ce mi-ar veni mai repede în minte, cu rupturi între ieri şi mâine, cu destăinuiri şi promisiuni, cu urcuşuri şi coborâşuri. Ca toate scrisorile pentru prieteni. Voi scrie despre primăvară şi vară, despre camere de cămin, despre iubiri terminate. Despre drumuri egale, dimineaţa-seara, despre lecturi în metrou, despre recuperare şi frică, despre gesturi care îţi măsoară fericirile, neliniştea. Despre singurătatea dintre clădiri, despre cea de după sărbători, despre ce de după stingerea luminii, înainte de culcare. Despre prieteni şi cafele băute în aeroporturi cu aer interbelic, despre plecări definitive şi lenjerie albastră cu delfini. Şi cam aşa ar începe. Dacă deschizând prima pagina a acestei cărţi te vei aştepta să găseşti ceea ce cauţi, mai bine închide-o la loc.

*****

Iată-mă, scriu această pagină. Vreau să termin. Voi termina aici. Privesc la toate aceste personaje mici şi obosite. Sunt ale mele. Am un drept de posesiune asupra lor. Căldura acestei camere, a acestui oraş, chiar a corpului meu care emană continuu o căldură aproape febrilă, mă doboară. Sunt poveşti în care intri, atragi după tine şi pe alţii şi constaţi că nu mai poţi să ieşi. Nu mai nimereşti ieşirea. Şi cel mai adesea, constaţi că trebuie să compui o întreagă poveste ca să scapi de un coşmar. Să devii un caz ca să interesezi pe altcineva. Să complici povestea eludând realitatea sau reducând-o la dimensiuni insesizabile, aşa încât să o poţi pierde în povestea pe care o creezi. Să o ascunzi acolo la loc sigur. Să faci o poveste, asta e. Şi să scapi. Alunecând in zile, dintr-o oră în alta, dintr-un anotimp în celălalt, dintr-o obsesie într-o poveste, la infinit, din ficţiune în realitate şi invers, alunecând mereu fără să te mai poţi întoarce, fără să mai ştii de unde ai plecat. Închei această pagină cu graba cu care închei o scrisoare. Stau goală în faţa paginii, într-un gest exfoliant de sinceritate. În faţa biroului e o oglindă în care mă privesc cum scriu. Mă uit atent a mine. Un mic semn doarme pe burtă, pentru totdeauna. E în forma de V.

Ana-Maria Androne

2003

 

DUPA TINE (2006)

Dragul meu, iti dedic aceasta mirare.

Dupa divort si intoarcerea din Spania, singurul prieten care imi mai ramasese erai tu. M-am indreptat catre tine cu teama, apoi cu disperare, din ce in ce mai dependenta de tine. A fost frumos la inceput, nu ne-am speriat. Nici tu nu ai dat vreun semn de sufocare. Parea de necrezut pentru fiecare din noi ca ne mai lega ceva, dupa mariajul meu, dupa plecarea in Spania. Ai crezut mereu ca ma pierdusesi fara sa-mi marturisesti asta vreodata. Dar am inteles. Cit am fost casatorita, relatia noastra se strangulase cumva. Sotul meu nu a putut rupe complet legatura intre noi dar a minimalizat-o, a redus-o la citeva vizite pe an,cind ni se strica poate computerul si aveam nevoie de un reparator sau daca veneam sa te vedem dupa Anul Nou sau Craciun . Eu a trebuit mereu sa te apar. Cu timpul subiectul a devenit dureros. Apoi tabu, nu am mai discutat despre tine. Dar stiam ca el credea in continuare ca tu simteai ceva pentru mine. Si desi te aparam, minteam. Stiam si eu, undeva in adanc, ca aveai ceva pentru mine. Am trait totusi cea mai lunga, curata, plina de minuni prietenie de la gradinita pina dupa divortul meu si intoarcerea din Spania. In Spania primeam emailuri de la tine, de parca ne eliberasem cumva de o mare bariera.

21 aprilie 2002

La ce ora rasare soarele in Spania, draga mea? De ieri nu mai am serviciu. Nu pot sa spun ca sint foarte afectat de cele intimplate, doar ca e un sentiment putin ciudat sa am o zi libera intreaga in fata, sa nu mai fie nevoie sa ma trezesc dimineata si sa merg cu 335 la birou. Si pentru ca tot am atit de mult timp liber, am ocazia sa stau si sa ma gindesc la tot felul de prostii. Cred ca asta e, pina acum munceam pina la epuizare, uneori, si nu-mi mai raminea destula energie pentru gindurile negre. Acum insa, nu-i asa, problema s-a rezolvat. Daca eu ajung acum in Spania si spun ca sunt N., ce se intimpla? Ma stie lumea pe acolo, au auzit cu totii de mine? Sa aduci niste povesti interesante din Spania. Nu cred ca e o problema sa le treci prin vama. Mi-e dor de tine. N.

Dupa intoarcerea din Spania reintegrarea mea a inceput greu, parca totul imi era strain desi vorbeam aceeasi limba cu oamenii din jur. Prietenele m-au primit cu drag , m-au mai intrebat si cum ma simt dupa divort, dar fiecare incheiase anii studentiei cu intrarea brusca in viata, serviciu, gasirea unui apartament, obtinerea unui salariu bun. Nu mai vorbeam cu fetele asa cum vorbeam alta data, rideam impreuna dar discutiile ramineau la suprafata. Revenirea dupa divort s-a combinat cu o panica tulbure, de nesiguranta fata de gestul facut, de lipsa unui barbat linga mine, de lipsa reperelor, de inadaptabilitatea la ceea ce se numea acasa. A fost greu sa imi gasesc un serviciu si cand l-am gasit, atunci a fost unul prost platit. Am gasit in fine ceva de lucru la o firma de telefoane. Nimic nu mai semana cu ceea ce stia eu pana la plecarea in Spania, barbatii erau in costum si vorbeau numai de calculatoare masini si sani , femeile aratau bine, purtau haine scumpe si vorbeau de afaceri, sex si party-uri. Nimeni nu citea altceva in afara de carti de self-help si marketing. Vobeau despre team-buildinguri la Poiana Brasov, despre cuplari de week-end in jacuzzi-urile unor hoteluri de la mare. In acest haos in care eu nu-mi mai gaseam locul, in urma hiatusului intre anii facultatii si revenirea in tara , singurul cu care mai puteam vorbi ca in trecut ai fost tu. La intoarcerea mea din Spania erai singur, nici macar nu visai vreo femeie anume si atunci apropierea se produse firesc, fara riscuri. Pentru mine, regasirea ta a fost ca o carare pe care o descoperi dupa ce ai ratacit prin zapada. Am reinceput sa vorbim despre filme, despre carti, despre site-uri interesante, ti-am povestit de Spania, ne-am plimbat noaptea prin Bucuresti, am incercat sa vedem orasul cu toate autobuzele, pina la capat si inapoi. Ne-am sunat. Am lasat sa se strecoare glume cu iz erotic intre noi. Nu ne-am speriat. Eu m-am mutat pe Calea Grivitei intr-o garsoniera. Tu m-ai ajutat sa imi aduc acolo toate lucrurile imprastiate pe la diverse cunostinte. Am stat sa varuim pina noaptea tirziu. Ai ramas la mine si tensiunea dintre noi ne-a tinut totusi departe unul de altul dar ne-a chinuit. Nu ne-am atins, intr-o asteptare nervoasa. Ne-am trezit obositi si iritati. Tu ai plecat la serviciu. La fel si eu, sub unghii inca mai aveam var si pielea imi era uscata. Nu ne-am speriat nici acum, in fata primei nopti petrecute impreuna. Sau nu ne-am marturisit nimic. Atunci eu am inceput sa vad ca in fata noastra nu se putea naste altceva decat o dilema: sa ne jucam in continuare ca si cum nimic nu se intimpla sau sa sarim unul pe altul, asa cum fiecare parea sa isi doreasca?                                                                       Ai venit si a doua noapte, ai urcat la mine, am strins galetile cu var si am mancat salam cu paine si iaurt pe ziarele cu pete de vopsea. Am intrebat ce vrei sa faci. Ai zis ca ramai la mine. Ai ramas la mine. A fost a doua noapte chinuitoare. Am dormit pe aceeasi saltea. Iti auzeam respiratia, stiam ca nu dormi. Nici eu nu puteam dormi. Atunci ne-am luat in brate. Am scos repede hainele de pe noi, ne-am sarutat, ne-am impins jos de pe saltea, pe ziarele murdare, am urcat iar pe saltea. Ne-am chinuit si desi stiam ca amandoi doream asta, nu am facut dragoste. Nu am dormit toata noaptea si simteam cum corpul tau zvicnea linga mine. A doua zi ai plecat la serviciu. Erai obosit si iritat, nu am baut cafeua impreuna. Am plecat si eu la serviciu, fara sa stiu ce simt in afara de oboseala. Stiam ca trebuie sa vorbim, ca prapastia in care ne aruncam era neagra, adanca. Am incercat sa te sun pe mobil, nu ai raspuns, tramvaiul a venit si am plecat . La serviciu toti erau eleganti, era vara, femeile purtau rochii frumoase si miroseau bine, eu parca veneam din inchisoare. Stiam ca desi te aveam foarte aproape de inima, incepusem deja sa te pierd. Ca prietenul meu cel mai bun cu care impartisem mancarea si cursurile in anii facultatii disparea. Mi-era frica si la gandul ca ai putea deveni iubitul meu. Nu stiam cum sa reactionez in aceasta noua ipostaza, ce trebuia sa zic, cum trebuia sa ma comport fata de tine. Dintr-o data m-am simtit foarte jenata, ca si cum iesisem goala de sub dus si un strain m-ar fi vazut. Am simtit ca aveam nevoie de sotul meu, care stia sa analizeze limpede fiecare situatie. Am realizat iar ca el nu mai era linga mine, nu avea sa mai fie niciodata si golul asta m-a durut. Mai depindeam inca de el, nu il scosesem de tot din obisnuintele mele . M-au prins iar, ca o boala, panica si sufocarea, am facut rapid febra, in tramvai era foarte cald. Atunci a venit controlorul. Atunci am incercat sa imi revin.

Citesc in tren poezii de Mircea Dinescu . Trenul e galben si are banci de piele verde. Urcam cu totii la ultimul vagon. Suntem prieteni din ce in ce mai buni. Ne spunem povestile de peste zi. Amintim numai momentele frumoase din trecut si atit ne spunem unii altora. Ca atit e bine sa stie ceilalti de noi. In Occident iti poti fabrica persoana, viata . Nu stie nimeni cu exactitate cine esti si ce faceai tu in viata ta din trecut. Te prezinti drept cine vrei sa fii. Poti sa fii oricine ti-ai dorit tu toata viata. Eu sunt Nicoleta . In fata mea sta Stefan Lupati. Linga el, finlandezul Jan Silvenius. Uneori cu noi mai vine si Romano Cremonini, scurt si indesat. Birfim colegi de serviciu, situatii si decizii. Janne coboara la prima statie. Noi continuam pina la terminus. Apoi ne oprim uneori la barul garii si bem impreuna o bere. Un suc. Vorbim nimicuri. Cu Stefan merg pina acasa. Vorbim si despre cartile citite, despre relatii, despre viata in Occident. El imi admira toaletele. Bijuteriile. Manusile din piele si fularele de catifea. Cu el ma simt cel mai bine. Jan e cel mai frumos. Jan fumeaza marijuana ca sa se relaxeze. Atunci ochii ii lucesc si e vesel si iubitor cu toata lumea. E tandru ca o caprioara, speriat inauntru si plin de emfaza pe dinafara. E blond si inalt. Isi iubeste parintii si vecinii din dreapta, ultrareligiosi. Eu sunt Nicoleta . Am plecat in Occident ca sa imi revin dupa divort, dupa saracie si dupa repetate dezamagiri. Am fost casatorita doi ani si patru luni. Am fost plecata in Spania un an la o bursa in marketing. Am ajuns acasa si am inteles ca nu il mai iubesc pe sotul meu. Am divortat. Nu a fost simplu, dar a trecut. Am ales din nou strainatatea. Acum lucrez la o mare firma de marketing nu departe de orasul unde locuiesc. Este ceea ce spun despre mine, ceea ce toti din jurul meu stiu despre mine.In fiecare dimineata iau trenul. Si seara, inapoi spre casa. Prietenii mei sunt cei trei cu care iau trenul si citeva colege cu care iau prinzul. Tigara mi-o fumez tot cu Stefan. El e eroul meu, prietenul meu. Lui ii spun cind ma doare . Si el ma intelege cel mai bine. Nu ma intreaba ce am facut in viata mea de acasa si asta e bine. Pot sa ii arat usor ca sunt o fiinta minunata. Pentru ca ii spun ca in trecut am facut numai fapte bune. Inclusiv divortul meu a fost o fapta buna. Sunt o femeie care incepe sa mearga sigur. Mi-am revenit . A trebuit sa imi impun o penitenta de citeva luni, un an, am suferit ca un lup, mi-am lins ranile si acum am iesit iar afara din padure. Cand ma uit la Stefan, mi se umple de fericire inima. El e omul de care am adesea nevoie. Romano Cremonini este colegul cu care mai mergem uneori spre serviciu sau spre casa, seara. Cu el fumam si tigara de dupa prinz, uneori. E haios, radem mult impreuna. El il imita pe seful meu dorindu-si sa devina la randul lui manager. Jan Silvenius este un deliciu estetic. Am uneori fantezii erotice cu el si Jan fiind un om liber, imi face adesea avansuri. Dar Jan este colegul meu, nu pot sa accept o relatie cu el. Stefan este singur de citeva luni. Iubita lui s-a reintors in Italia si relatia lor a inghetat, nu povesteste de ea. Nici eu nu vreau sa stiu prea multe. Nu ma mai intereseaza trecutul barbatilor din jurul meu. Poate isi mai scriu, poate se mai suna, poate o mai viseaza noaptea langa el. Sambata seara iesim in oras, ne sunam si din orasul lui vine uneori si Jan. Ne imbatam citeodata, lucrurile devin asa de simple, orice obstacol e usor de trecut si barbatii imi par mult mai frumosi la ora 3 dimineata. Mergem si dansam, pe ringul de dans dansam foarte indraznet si adesea port topuri care sa imi scoata sanii grei in evidenta. Sambata seara ma simt cel mai bine. Uneori eu plec din bar cu un barbat care imi place. Atunci ne despartim in centru si fiecare pleaca spre casa. Il aud pe Stefan strigandu-mi din spate: ai grija, ma suni daca e ceva, da? Imi spune astea in italiana, pentru ca barbatul de linga mine sa nu inteleaga. Ajung acasa si adesea incepem sa ne dezbracam de la usa, convulsiv, manati de alcool. Atunci ma simt libera. Usoara. Bucuroasa ca pot simti corpul cald al unui barbat linga mine si ca acel barbat va pleca a doua zi si nu trebuie sa ii fac micul dejun, nici curatenie in casa, nici sa fac conversatie daca nu am chef. Cel mai adesea dormim impreuna pina la zece a doua zi. Ma trezesc si il privesc pe cel de linga mine cum inca doarme linga mine, fara sa stie macar cum ma cheama. Nu am nici o obligatie fata de el, nici el fata de mine. Desi simt cumva ca un corp pe care il atingi, cu care te unesti, devine al tau . Acum trei ani, asta era o libertate nevisata, eram casatorita si in cercul nostru de prieteni din Bucuresti one night standurile nu se practicau nici macar daca erai single. Mi-am dorit mereu sa cunosc corpuri. Acum pot. Occidentul e locul cel mai cald pentru un anonimat. La zece si jumatate se trezeste si el. Ii acord timpul sa isi faca un dus apoi il rog sa plece. Am toata duminica la dispozitie, numai pentru mine. Pe la trei merg la sala de sport si imi petrec acolo cam doua ore. Ma privesc in oglinda, corpul meu e tinar si imi place cum arat. Sunt sigura pe mine, pentru ca stiu ca pot. Port parul prins intr-o coada groasa, sanii stau stransi intr-un top mulat si coapsele se misca dulce cand stau pe bicicleta cu cronometru. Imi place sa ma privesc si ma simt privita de altii, in spatele meu. Transpir. E bine. Beau apa si am in jurul gatului un prosop alb, exact ca in filme. E bine. Si in astfel de duminici ma simt asa de usoara ca pot sa spun ca da, viata e frumoasa.

Luni incepe iar saptamana de lucru si la ora 8 ma intilnesc pe peronul garii cu Stefan. Imi admira noul ruj. Ma intreaba cum a fost simbata seara, eu ii fac cu ochiul si ii spun ca nu dau detalii, dar a fost minunat. Stefan ma place. Si eu il plac pe el. Dar deocamdata nu vreau nici o relatie serioasa. In plus, si el e colegul meu si nu accept relatii cu colegii de serviciu. Viata mea incepe sa reintre in echilibru.Citeodata noaptea, cind fumez pe balcon, ma gandesc la tine. Inca ma mai gandesc la tine. Ma bucur ca nu ai devenit niciodata iubitul meu. Imi pare rau ca nu mai suntem prieteni. Ca ai disparut. Simt uneori nevoia sa iti povestesc despre mine, sa vorbim. Dar tu faci parte din trecut. Viata mea e asa de altfel acum. Poate ca pentru tot te pot ierta, dar pentru prietenia noastra pierduta nu am iertare. In unele week-enduri merg cu Stefan la cinematograf in capitala, la Madamme Tussaud. E ca un teatru foarte vechi, are covoare rosii, groase si canapele de piele. Mergem cam cu o jumatate de ora inainte de inceperea spectacolului si ne aruncam pe canapele, ne scoatem pantofii si ne masam talpile pe covoarele aspre de lina. Si bem suc si mancam M&M de ciocolata. Stefan imi alege din pachet bombonele verzi, culoarea mea preferata. Radem si asteptam nerabdatori sa inceapa filmul. Seara in tren, in drum spre casa, impartasim impresii si adesea avem aceleasi opinii. La gara, inainte sa o luam fiecare pe drumul lui, ma saruta pe nas. L-as putea invita la mine dar e tarziu si asta ar insemna sa ramana la mine. Nimeni nu zice nimic de asta. Stefan este inalt si nu frumos in intregime, ci are parti frumoase. Are o dantura perfecta, ochi frumosi si maini virile. Nu am fost inca niciodata la el acasa. Ascultam cam acelasi stil de muzica.

Seara atunci nu ai mai venit la mine. Am incercat sa te sun, nu ai raspuns. Nici eu nu am insistat, crezind ca iti trebuie timp, spatiu, intimitate ca sa te gandesti la noi. Noaptea a trecut greu si iar nu am putut dormi. Am adormit spre dimineata si am auzit ceasul ca prin vis. Abia am gasit niste haine curate cu care sa merg la serviciu. Am facut repede un dus. Am remarcat ca varul de pe pereti se uscase. Ziua aceea a trecut foarte greu, la fel ca si noaptea precedenta, am incercat sa ma concentrez dar nu am reusit. Am fost relaxata la 6 ca am putut pleca in fine spre casa ca sa ma pot gandi in liniste. Nu ai venit nici in seara aceea. Am fumat mult, tresarind la fiecare zgomot de pe culoar, la fiecare usa de lift trintita. Nu ai venit. Am adormit. Asa s-a scurs o saptamana. Incepusem sa ma ingrijorez. Am incercat sa te sun. Nu ai raspuns nici de data asta.

Una din fetele cu care iau pranzul la cantina e algerianca. Are parul negru si foarte cret, lung, e zvelta si zimbeste mult. Nu vorbeste despre viata ei de dinafara serviciului si daca o face, atunci spune numai lucruri generale, nimic concret. Am stabilit sa iesim sambata impreuna in oras, sa bem o cafea. Am iesit. Afara era soare. Am asteptat-o pe o terasa, cu picioarele intinse pe scaunul din fata si cu ochelari de soare. Ochelarii de soare imi vin bine, stiu. Atunci m-a apucat asa, un fel de melancolie si inca nu am stiut daca e un gol neacoperit, o singuratate disimulata, sau e doar o stare de primavara, cand soarele te incalzeste si vantul bate si ai asa, o neliniste fara cauza. Atunci m-am simtit pentru prima data singura. Atunci a aparut Zhora si am mers impreuna la piata de tesaturi, am ales un metraj rosu pentru draperiile de la dormitorul ei. Am baut o cafea la Le Figaro. Am citit jurnalul, am sarit articolele plictisitoare, am verificat horoscopul si ne-am amuzat. Apoi am comandat un porto. Eu m-am ametit. Am mancat un sanvis ciabatta. Zhora m-a rugat sa merg la ea, sa vedem cum ar arata draperiile la fereastra. Nu am fost niciodata la ea acasa. Am intrat pe niste stradute italienesti, inguste, cu caramida rosie si multe flori la fereastra. Astfel de strazi nu mai par sa existe in secolul nostru, doar le descoperi asa, din intimplare si iti spui sa mai treci pe acolo ca e asa de linistitor, dar de trecut nu mai treci niciodata. Mi-am dorit sa locuiesc la una din acele ferestre, sa am sot si copii, sa le pun jucariile la geam asa cum vad adesea ca fac oamenii aici. Am intrat intr-o casa, Zhora avea cheile. In fata noastra, un rand lung de scari. Zhora mi-a spus sa ma pregatesc pentru efort fizic, ca e mult de urcat si coborit. Am urcat randul de trepte din fata mea si la primul etaj am trecut printr-o camera care parea sa fie a cuiva, de acolo pe o terasa, de pe terasa pe un rand mic de scari in jos si iar intr-o casa si un rand de scari in sus, la un etaj superior, apoi printr-un living unde niste oameni beau cafea si mancau o prajitura. Zhora le- a dat buna ziua, ei au raspuns, am crezut ca suntem deja la ea acasa dar nu, ea a deschis o usa din sticla verde care dadea din living intr-un hol lung si acolo a trebuit sa mergem una in spatele celeilalte ca nu era loc sa mergem umar linga umar si prin ferestrele galbene strabatea soarele cald de afara dar nu puteam privi pe geam ca sticla era mata. Am vazut peste tot mult praf si un scaun vechi, rupt, pus in drumul nostru. Zhora l-a dat deoparte si a mers inainte. La capatul acestui culoar a descuiat o usa de lemn rosu si acolo era camera ei. Am cazut pe pat.

– Ce-a fost asta? De ce a trebuit sa mergem asa de mult?

– Asa locuiesc eu. Asta e una din acele case care se prelungesc una in alta si comunica.

– Dar arata ca un labirint, parca suntem in Tara Minunilor.

– Da, dar abia am gasit aceasta camera. Stii ca e greu sa gasesti o locuinta in orasul asta, in tara asta.

– Si cine erau oamenii aceia ?

– Vecinii mei, oameni de treaba.

– Si accepta sa treci asa, prin casa lor?

– Da, ce sa faca?! Citeodata duminica imi iau cu mine un sandvich si o sticluta de apa cind plec sa imi iau ziarul de la usa.

Am incercat sa imi imaginez cum e viata intr-o astfel de casa. Cum nimeni nu are intimitate, spatiu vital. Camera Zhorei e decorata in stil arabesc. Are un fel de divan rosu, perdele grele care stau mereu trase ca sa nu intre prea multa lumina in casa, perne peste tot si tavi de argint cu portocale de la piata arabeasca. Are un televizor mic, in colt. Imi place. Ma intreaba daca beau cafea Arabica. Da, raspund. Imi face o cafea pe foc, asa cum facem si noi la Bucuresti. Nu ma intreaba niciodata cum e in Romania, e ca si cum ar fi ceva nepoliticos sau dureros sa intrebi oamenii cum e la ei acasa, in lumea din care vin. A adus cafeaua intr-un ibric de argint. Mi-a turnat intr-o cescuta de portelan. Cescute mici de portelan nu am mai vazut de mult.

-Pot sa ma uit pe fereastra?

-Da, cum sa nu. Numai ca gradina din fata casei e cam neingrijita, nu e a mea deci nu ma apuc sa o aranjez eu.

-Tu fumezi? o intreb

-Adica tigari sau…?

-Nu, nu tigari. Stii la ce ma refer. Ai niste jointuri?

-Nu fumez dar ultimul meu iubit a lasat citeva. Cred ca le-a uitat si stiind cum locuiesc, I s-a parut prea mult de mers si nu a mai venit sa le recupereze.

Radem.

-Nu, lasa. Daca tu nu fumezi, atunci nici eu…

Ma convinge totusi sa fumez. Deschid fereastra. Privesc in gradina, care e un fel de jungla. O salbaticie de nedescris, greu de imaginat intr-un Occident atit de bine aranjat in care nu ai drept total asupra nici unei proprietati, nici macar a ta. E a doua oara in viata cand fumez iarba. Nu mi se pare ceva foarte special, dar mai incerc pina mi se va parea. Am o relaxare dupa ce termin tigara, dar nu dureaza neaparat mult si nu e consistenta. Vorbim de serviciu, imi pune niste muzica. E pentru prima data ca suntem asa de aproape una de alta, in afara serviciului. Nu am iesit niciodata impreuna, nu a venit la mine, nu am venit la ea. Simt o bucurie brusca . E ca in scoala primara cand imi dadeam intalnire cu prietenele si cand parintii lor nu erau acasa mergeam la ele si incercam sa ne facem temele dar ne jucam ore in sir. Ne rujam cu rujurile mamei care nu era acasa, ne puneam pantofii ei, sunam la numere de telefon alese la intimplare, cautam prezervative prin sifonierele parintilor, crezand ca sunt baloane. Sifonierele mamelor imi pareau niste universuri, niste lumi infinite, mahonul lor cu broderii in lemn ascundeau lenjerie fina, ciorapi si sapunuri. E bine cu Zhora, ma face sa ma simt aproape ca acasa, sa nu vreau sa plec de aici. Imi dau seama ca bucuria care ma cuprinde provine de la faptul ca am senzatia ca am descoperit o prietena. Dar si de la tigara. Mai stiu ca aceasta bucurie nu va dura mult.O intreb prosteste daca e indragostita. Ea rade, jenata. Eu sunt deja ametita de porto si de joint. Ma simt iar sus, plutesc. Cred ca pot sa o intreb orice. Ea nu e ametita. Stau pe fereastra ei, cu un genunchi ridicat. Noaptea cade si Zhora mi se pare incredibil de frumoasa.

Te-am asteptat sa vii o saptamana intreaga. Nu ai aparut, nici nu mi-ai raspuns la telefon. In week-end am ramas acasa si am incercat sa imi decorez casa si am scos obiectele din saci. Simteam ca ard. Am agatat hainele pe umerase in sifonier. Am realizat din nou ca eram singura, ca nu mai aveam sot, ca totul se terminase. Nu am fost fericita. Mi-a parut iar si rau si bine ca facusem pasul asta. Am terminat tot de aranjat, era a zecea oara cind ma mutam intr-o casa, toata studentia plecasem din camera in camera in fiecare an si fiecare toamna redesfaceam bagajele si decoram peretii altei camere. Am crezut ca daca ma marit, gata, va fi ultima mea locuinta. Nu a fost asa. Am mancat un iaurt. Am vrut sa te sun. Nu am apucat. Cineva a sunat la usa. Am simtit un gol in stomac, am deschis, erai tu. Am deschis zambind, tu nu zambeai. Pareai foarte obosit. Mi-ai spus ca trebuie sa vorbim. Am cazut pe canapea. Apoi mi-ai spus ca toata saptamana o petrecusesti cu o femeie. Cu femeia pe care o iubeai. Ca luni dupa ce plecasesi de la mine ai ajuns la serviciu si nu ai rezistat, i-ai spus tot ce se intimplase sau urma sa se intimple cu noi. Atunci ea ti-a spus ca te iubeste. Tu ai ramas cu gura cascata , literalmente. Toate aceste luni in care ea stia ce simti fata de ea si totusi te-a respins metodic. Am inteles repede. Pina la povestirea ta , ea nu s-a alarmat. Stia ca esti acolo pentru ea, oricind ar fi avut nevoie. Apoi am aparut eu. O speria existenta mea.

– Dar eu am nevoie de tine.

– Da, dar si ea are. Nu cred ca eu sunt ceea ce iti trebuie tie, cel putin nu acum. Ma simt negru pe interior si tu ai nevoie de o persoana luminoasa. Ea e mai stapana pe ea decit tine deci pe ea nu o va durea insecuritatea mea, intunericul meu. Intelegi?

Apoi mi-ai zis ca vom ramane totusi prieteni, ca prietenia noastra nu va fi afectata de acest obstacol. Stiam ca stii ca stiu ca minti. Am inchis usa dupa tine si m-am pus pe plans. A doua zi am sunat la serviciu sa spun ca sunt bolnava, nu vin. Au urmat lunile in care am tot crezut ca ma pot reface, dar nu am putut. Ne-am mai intilnit, la petreceri, in tren. Am jucat foarte bine teatru amandoi. Nu mai eram prieteni, era clar, dar am facut ca si cum am fi fost. Am vorbit despre lucruri despre care vorbeam si inainte, cand eram prieteni. Am incercat sa mai radem. Nu a fost decat o caricatura . Am fost trista. Am evitat sa vorbim despre noi, nu te-am intrebat ce faci, cum este iubita ta, nu m-ai intrebat ce fac, cum e sa fii singura. Nu ne-am mai sunat. De ziua ta, peste citeva luni m-ai chemat la petrecerea de la voi de acasa. Am gasit o scuza, nu am venit. Apoi nu ne-am mai vazut deloc. Nici nu ne-am mai sunat. Nu am inteles de ce te pierdusem. Nu ai facut nici un efort, m-ai lasat sa dispar. Te-am sunat o data, peste un an, sa iti urez Craciun fericit. Pe telefonul tau a raspuns ea si foarte rece mi-a spus ca nu esti in preajma telefonului dar ca iti va transmite urarile mele. Nu am primit nici un telefon de la tine, nu stiu daca ea ti-a transmis ca sunasem. Am inceput sa ma dedic exclusiv serviciului. Tot stresul si tensiunea se acumulau in zile si nopti nedormite, in stari de ameteala si greata. Nici cu fetele nu prea ieseam, fiecare ocupate cu servicii tracasante si niciodata libere in week-enduri. Am simtit ca pierd teren, ca nu mai stiu ce sa fac cu viata mea. Eram bine vazuta la serviciu. Acasa eram cumplit de singura. M-am gandit uneori si la sinucidere. Am renuntat totusi, pentru ca ceva in mine e puternic legat de viata, de palpit, de miscare. Intr-o seara am iesit in Union Jack, m-am imbracat sexi si am asteptat sa vad ce se intimpla. Nu mai iesisem de secole, nu mai stiam cum arata viata de noapte a orasului. Am baut un pahar de vin, am legat o conversatie cu un barbat de linga mine. Ma simteam vulgara. Barbatul de linga mine nu imi placea , avea degetele groase si ma privea mult prea excitat. Am incercat sa il resping la un moment dat. Era ca si cum amandoi stiam ce vrem, ce cautam acolo si acum ca ma retrageam el nu intelegea schimbarea asta de joc si nu o accepta. A devenit iritat, agresiv verbal. I-am spus sa se calmeze si sa plece, sa ma lase. Ceilalti din bar ma priveau ca si cum aveam ce cautasem. M-am panicat. Mi-am spus apoi ca nimic nu se poate intimpla, ca sunt stapana pe situatie. Am plecat. In strada am cautat un taxi. Taxiul m-a lasat pe o straduta nu departe de blocul meu. Am platit si am plecat spre casa. Nu dupa multa vreme am auzit pasi in spate si o rasuflare grabita. Am inghetat. Nu am intors capul. Cineva ma ajungea din urma si in curind am simtit mana cuiva pe bratul meu. Era el, barbatul din bar. L-am intrebat ce cauta acolo. A inceput sa spuna tot felul de tampenii, era vulgar, beat. M-am desprins de mana lui, m-a prins din nou. Am inceput sa merg repede, apoi am alergat. A alergat dupa mine.

Zilele trec fara scop anume si toata aceasta libertate ma face sa zbor. Nu am griji si responsabilitati in afara serviciului. E o viata nevisata. Stam cu Zhora si Jan si Stefan pe o terasa la soare. Am vrea sa mergem la strand. Zhora refuza. Nu intelegem de ce, are complexe sau religia nu ii permite? Se incapatineaza sa nu explice. Respecta Ramadamul dar nu poarta costumul traditional cu voaluri. Nu bea alcool, dar accepta in tacere un cocktail alcoolizat, foarte dulce. Nu mananca porc si totusi comandam impreuna crochete cu mustar si o intreb daca nu se teme ca de fapt mananca si carne de porc, raspunde convinsa ca nu se poate ca in acele crochete sa fie si carne de porc, sigur e numai carne de vita. Nu o inteleg. Acum cand o intrebam daca vrea sa merga la plaja refuza si atit. Lui Jan ideea I se pare minunata. Fara Zhora insa nu mergem. Decidem sa mergem la film. Intram in sala de cinema, mancam ciocolata si ne amuzam . Dupa film bem o bere la o terasa, suntem cam ametiti, nu am mancat. Jan ne invita dintr-o data la el. Tuturor li se pare minunata ideea, Zhora accepta in fine si ea. Mergem la Jan, pentru prima data cu totii. Eu nu am mai fost niciodata si cred ca nici ceilalti. Intram pe o strada cu bancute la usa. E soare afara. Linga casa lui e un magazin de skin art, cu tatuaje si un inger mare de gips care are tatuat pe umar o inima strapunsa. Ingerul are o pozitie aplecata, asa ca poate fi folosit drept fotoliu daca e cazul. Ma uit pe fereastra, un barbat de culoare doarme cu gura cascata pe spatele ingerului tatuat. In magazin mai sunt o statuie portugheza cu Isus si beculete care inconjoara ferestra. Patru barbati imbracati in piele, cu mustata si par lung fumeaza afara, stand linga motociclete masive. Jan ii saluta, ne spune ca sunt vecinii lui si ca ei i-au facut un tatuaj pe fesa stanga. Il intrebam ce forma, el zice un diavol tazmanian. Ajungem la Jan acasa. E o zi minunata, nu ma gandesc deloc la tine. In ultima vreme nu m-am mai gandit deloc la tine. Nu te uit, dar nu mai esti acolo . Citeodata imi vine sa iti multumesc pentru viata mea de acum, pentru tot ce mi se intimpla. Nici nu pot sa cred distanta dintre mine cea de atunci si eu cea de acum, de aici. Cu nespusa mirare, iti dedic aceasta intimplare. Jan ne ofera sangria si bere. Apoi ne intreaba daca fumam. E pentru a treia oara cand fumez. El ne face jointuri aduse din Finlanda. Le mirosim toti patru. Zhora refuza sa fumeze. Ea isi bea sangria pe o sofa rosie. Casa lui Jan e dezordonata ca toate casele tinerilor occidentali. Reviste pe jos, mucuri de tigara nearuncate, lumanari arse pe jumatate, pantaloni peste tricouri lasati pe fotolii, CD-uri aruncate pe jos, desfacute. Patul nu e aranjat si pe mine asta ma atrage. E ca o carte deschisa, ca o invitatie patul nefacut al unui barbat. Jan, Stefan si eu incepem sa fumam. Deja ne simtim mai bine. Apoi mai e si alcoolul. Inchid ochii si ma las pe spate, pe canapeaua rosie, nu departe de Zhora. Jan pune un CD cu Eels, nu avem nimic de facut, e deja foarte bine.

Cand am ajuns in usa blocului meu barbatul deja ma ajunsese din urma. M-a impins in scara blocului. A zis ceva foarte vulgar si s-a aruncat iar spre mine. Am inceput sa urlu cu forta. Eram la mine acasa, in blocul meu, speram sa iasa cineva. A iesit pina la urma un barbat in maieu alb si pijamale dungate, era un pensionar de la parter. Cand am vazut lumina venind dinspre usa lui am sarit spre el si el m-a bagat imediat in casa. Barbatul a mai zis ceva si a iesit speriat din bloc. Pensionarul m-a intrebat ca un bunic: da ce cauti tu singura pe strada la ora asta? Nu stii ca umbla pe strada numai nebuni? Iti bati joc de viata ta, fata tanara? Mi se parea caraghios sa primesc lectii de morala de la un pensionar necunoscut, dar avea dreptate. Ce cautasem singura la ora aceea? Ce incercam sa provoc? Am urcat la mine si sus am inceput sa plang, am plins cu hohote doua ore si treizeci si cinci de minute, apoi te-am sunat.Telefonul a sunat lung apoi mi-a raspuns casuta vocala. M-am gandit ca o sa suni, vazind apelul meu. Nu ai sunat toata noaptea. Nici a doua zi nu ai sunat. Nu am chemat politia, nu mai avea sens. Atunci mi-am spus ca tu nu mai existai, gata. Mi-am facut o cafea si am deschis fereastra. Stiam eu ca o sa fie bine pina la urma.

Pe la ora 8 seara am decis sa comandam pizza. Suntem deja ametiti si cu chef de petrecere. Zhora ne spune ca ea pleaca. Nu am inteles de ce, parea sa se simta stinghera alaturi de noi. Eu stau langa Jan, cu o mana pe umarul lui. Zhora a devenit brusc indispusa. Nu am convins-o sa mai stea. A plecat acasa cu un taxi. Am deschis fereastra ca intunericul incepea sa se lase. In curentul ferestrei perdelele se umflau usor, noi trei pe canapeaua rosie suflam din partea noastra si jocul asta ni se parea amuzant. I-am spus lui Jan ca mi se pare un barbat frumos, fotogenic. In biblioteca e o poza cu el si sora lui. A ras. Jan ne intreaba daca am luat vreodata ceva mai tare. Adica? Prafuri, matase alba. Rade. Ma fac ca nu inteleg. Scoate dintr-o soseta de sub pat o pungulita cu un praf alb. Acum rad eu. Am inteles. Nu, ii zic. Niciodata. El imi spune ca da, foloseste, cand viata i se pare insuportabila. Stefan il intreaba de unde face rost de asa ceva. Jan zambeste: n-ai sa ghicesti. Ne miram cu totii. De la cine? De la Romano . Cascam cu totii gura. Vinde asa ceva? De unde? Si cum? Jan rade iar. Ne spune ca in fiecare vineri la serviciu la ora trei fac schimb: el ii da banii, Romano ii da pliculetul cu pudra. Pina acum a mers de minune. Nu ne vine sa credem ca Romano se ocupa cu asa ceva. Tot ce stim despre el este e ca e un tip haios si ca ar vrea sa devina manager. Stefan e si putin dezamagit, se astepta ca Romano sa ii fi povestit despre viata lui, ca intre doi italieni aflati in strainatate. Mie mi se pare doar surprinzator. Nu pretind nimic de la oamenii pe care nu ii stiu bine. Fumam in continuare, fara sa stim cum se va sfarsi seara. Ascultam muzica de pe un CD al lui Aimee Mann si acum totul se combina: oboseala, caldura de afara, intunericul din camera, muzica stranie, tutunul, marijuana. Plutim. Cutiile de pizza sunt rasfirate printre noi. Stefan sta acum pe jos si fumeaza privind in gol. A doua zi ne vom intalni cu totii la serviciu, eu si Stefan vom lua acelasi tren si vom trancani citind ziarul pina la statia unde urca si Jan, inca o statie si suntem la serviciu. Apoi ziua va trece usor. Jan ne povesteste cum a trecut cu droguri la vama, cand a plecat in vacanta in Finlanda.

-De ce ai luat droguri cu tine?

-Pentru ca fara ele nu rezist zece zile. Nu rezist nici macar o zi.

-Da? Credeam ca o faci asa, de moft, din cand in cand.

-Nu, fara ele simt ca ziua sta in loc, nu mai ajung sa se faca maine. Totul ma irita, si ai mei si cainele si bunica-mea si prietenii. Vacanta trecuta am plecat cu masina dimineata sa ii duc mamei mobilul la serviciu, ca il uitase. M-a sunat la 8 dimineata ca l-a uitat si ca ii trebuie, e manager, deci nu poate sta fara mobil. M-a rugat sa iau masina ei si sa i-l duc. Nu stia ca deja luasem o amfetamina si fumasem un joint cand m-a sunat ea. Am plecat asa, ce se putea intimpla?! Afara era zapada, nameti intregi. Am ajuns pe drumul principal, in afara orasului, apoi am inceput sa accelerez, aveam chef sa merg cu viteza. Am derapat de pe sosea si am intrat in padure, nu mai puteam controla franele, am alunecat in viteza si ma gandeam ca alea erau ultimele mele secunde de viata. Nici nu stiu cum de nu am intrat intr-un copac . Masina s-a oprit cu forta intr-un parapet de zapada. Am ramas nemiscat citeva minute. Apoi nu stiu ce s-a intimplat, poate am adormit, dar nu-mi mai amintesc decat ca seara un barbat ma tracta cu masina lui si cand am ajuns in strada m-a intrebat daca sunt bine. Ma gasise din intimplare acolo. Pe mobilul mamei erau zeci de apeluri pierdute. Ea era extrem de ingrijorata.

-A, atunci m-ai sunat tu, in dimineata accidentului.

-Eu? Te-am sunat? Nu mai stiu.

-Da, m-ai sunat si mi-ai povestit amuzat ce ti se intimplase.

Stefan ma privi putin ingrijorat. Eu nu stiu povestea, nu stiam ca Jan il sunase din Finlanda. Ca sa schimb subiectul, intreb ce o fi fost cu Zhora de a plecat asa repede. In camera e intuneric si vantul inca sufla in perdele, dar noi nu ne mai jucam sufland inapoi. Ezitand, Jan spune ca el crede ca e intimidata cumva de prezenta mea.

-De mine, de ce??

-Pai nu stii ca Zhora si eu am fost citeva zile impreuna? Acum I se pare ca intre noi doi ar fi ceva si de cite ori glumim unul cu altul sau suntem impreuna, ea tace si nu se simte bine in prezenta noastra.

Am ramas cu gura cascata. Nu m-am gandit niciodata ca Zhora ar fi putut avea o relatie cu cineva ca Jan. Sau ca ar putea fi indragostita de Jan. Si geloasa pe mine. De ce? Zhora e o femeie frumoasa, inalta, zvelta, interesanta. E tacuta, dar o fire linistita, cu multa rabdare, care nu povesteste prea mult si da impresia ca ascunde mistere. Acum inteleg de ce nu a vrut sa mergem cu totii la plaja, de ce in camera ei avea niste jointuri de la fostul iubit.

-A fost ceva serios?

-A, nu. Adica nu pentru mine. Nu stiu ce simte ea. Nici nu vreau sa stiu, nu ma intereseaza.

Imi place de ea , e o fata buna si o colega buna in plus, dar nimic mai mult.

– Esti sigur?

-Absolut. Nu ma intereseaza in alt sens.

-Dar de unde stii atunci ca ea mai e indragostita de tine? Sau in fine ca mai simte ceva?

-Nu stiu, nu am vorbit niciodata despre asta. E mai mult o banuiala a mea. Daca e, problema ei. Nu am facut nici un fel de promisiuni si nici nu m-am angajat intr-o relatie cu ea. S-a intimplat asa, accidental, eram dupa o petrecere la serviciu, eu bausem, ea avea inca masina pe vremea aceea, nu o vanduse. Si m-a intrebat daca nu vreau sa merg cu ea, ca ea pleca acasa. Mi-am zis de ce nu, tot nu mai aveam tren la ora aceea. Dar ea se referise la altceva. M-am mirat, credeam ca e genul de musulmana practicanta, stiam ca tine Ramadamul deci nu imi imaginam ca mi-ar propune asa ceva sau mai ales nu mie. O vedeam cu un arab sau in fine, cu cineva serios, familist etc. nu cu mine. Stia ca nu sunt genul care se complica intr-o relatie serioasa.

Am zambit. Stefan nu zice nimic, asculta in tacere, nu ii mai vad fata in intuneric, dar ii urmaresc tigara aprinsa si ii disting vag chipul cand trage din tigara. Stiam deja ca Jan nu e genul serios.

-De ce?

-De ce ce?

-De ce nu vrei sa ai o relatie serioasa?

-Nu acum. Nu am timp si chef de asa ceva. Eu nu vreau sa raman aici. Poate maine plec, cine stie.

-Inapoi in Finlanda?

– A, nu. Daca plec, atunci plec in Spania sau Italia, o tara calda oricum. Nu mai merg in tari reci.

-Ai avut vreodata o relatie serioasa?

-Da. Dar nu vreau sa vorbesc despre asta.

Stefan nu zice nimic. Stiu ca se gandeste la iubita lui, acum ca vorbim de relatii.

-In fine, si cum s-a terminat cu Zhora?

-A, pai in seara aceea am mers la ea. Are o casa ciudata, mergi de innebunesti pina ajungi in camera la ea.

-Stiu, am fost si eu la ea.

-Da, si deci am ramas noaptea la ea. A doua zi era simbata si m-a rugat sa mergem amandoi la cumparaturi. Am mers. Seara a zis ca vrea sa gateasca o cina algeriana pentru mine. Am ramas si seara. Apoi a venit saptamana de serviciu, nu prea ne-am vorbit. Adica ea ar fi vrut sa mai vorbim, cred, dar ce era sa ii spun? Chiar nu eram pregatit pentru o discutie cu ea. Si oricum, nu ma atrage ca femeie. Nu a fost mai mult decat a fost. In fine, week-endul urmator am ajuns tot la ea. Eram beat. Eram high. Nu am putut sa rezist. Si apoi…apoi nu stiu, n-a mai fost nimic, dar ea a ramas cu impresia ca intre noi a fost o relatie . N-a fost nimic. Ma mai suna din cand in cand seara, imi trimite sms-uri. Daca sunt beat raspund in gluma, daca nu sunt, ma enervez . Sa ma lase in pace. In fine…. Deci de cate ori o invit sa iasa cu noi, vine, dar nu se simte in largul ei.

-Cum poti sa stii daca nici macar nu o cunosti bine? Oricum e o fire tacuta.

-Pai se vede cu ochiul liber, fara sa o cunosti. Apoi mi-a mai spus de cateva ori ca i-ar placea sa mai trec pe la ea.

-A, da?

-Da.

-Si tu ce ii spui?

-Ei… nimic. Ca nu am timp, ca nu s-a ivit inca ocazia. Tot sper sa inteleaga si ea, fara sa ii explic eu.

-Eu cred ca ar trebui sa ii explici, poate. Stefan a vorbit din intuneric.

-Ei, nu am chef. In fine, hai sa nu mai vorbim des asta. Oricum, nu e genul meu.

-Cand am fost la ea mi-a oferit niste joint-uri, a zis ca sunt de la fostul iubit. Tu erai fostul?Tu ai lasat niste jointuri la ea?

-Se poate, nu mai stiu. Cred ca am uitat niste jointuri si un pachet de tigari, poate. Cine stie? In fine, ce ziceti, mergem maine la plaja? Fara Zhora, daca ea nu vrea…

Nu m-am gandit niciodata ca intre ei doi fusese ceva. Acum ma roade putin gandul ca Zhora mi-a asuns povestea dintre ei si ca in tacere m-a privit ca pe o rivala. Imi pare rau de asta si imi dau seama ca poate in viziunea ei nici nu suntem mai mult decat simple colege. Nu e nimic. O sa treaca si asta. Urmeaza alte zile de serviciu. A venit vara si soarele arde in fine de dimineata pina seara. Pina acum doua saptmani a fost foarte frig si simteam ca innebunesc, ca nu mai exista soare. La serviciu atmosfera e inca relaxata. Il privesc pe Romano care ne amuza in continuare cu povestile lui. Ma gandesc ca in ascuns el face trafic cu droguri crezand ca noi nu stim nimic de asta. Fiecare ascunde o poveste. La fel Zhora, care crede ca noi nu stim ca ea e inca indragostita de Jan. La fel si eu. Ascund o poveste si cred ca nimeni din jurul meu nu o stie. E ca si cum ne-am naste din nou cand ne mutam intr-o alta tara. Ne inventam o identitate convenabila. Ne cream mai buni, mai simpli, mai speciali decat suntem. Putem spune orice despre noi. Ma intreb cum a ajuns Zhora aici, de ce si-a parasit tara ca sa locuiasca intr-o tara straina cu oameni atat de diferiti de cultura ei. Am intrebat-o daca ia pranzul cu mine, a gasit o scuza. Simt ca o pierd. Apoi vineri am luat pranzul cu totii, atunci a venit si ea.                   Miercurea si duminica merg inca la sala de gimnastica si fac aerobic. Acolo imi transpir emotiile, imi scot prin pori umbrele de nesiguranta. Sunt o femeie frumoasa, inteligenta, am noroc, traiesc in ritmul zilei. Asta imi spune oglinda in care ma privesc in timp ce pedalez nebun pe bicicleta fixa. Am in jurul gatului un prosop alb si linga mine o sticla de apa. Exact ca in filme, ca in Occident. Port parul strans in coada, am un top mulat din care se contureaza sanii grei, am coapse frumoase. Sunt o femeie multumita. Sunt sigura pe mine. E bine. Inca 20 de pedalari si mai transpir si in fine, voi spune ca viata e frumoasa. E bine. Sambata iesim iar. Orasul e acelasi. Ocolim barurile si cluburile unde ies studentii, nu mai avem varsta lor si ne simtim ciudat inconjurati de oameni mult prea tineri. Apoi, in baruri studentesti nu poti pleca cu nici un barbat acasa. Stefan e tacut, fumeaza si bea bere. Il intreb daca are chef de dans. Nu prea, imi zice. Esti botos? Face un bot cu buzele si rade. Din nastere, zice. Il intreb pe Jan daca are chef. Jan e foarte ametit si zice fara probleme ca da, are chef, el are intotdeauna chef. Ma uit la bratele lui. Cand l-am cunoscut era un baiat frumos si suplu, cu umeri destul de slabi. Acum ia amfetamina si suplimenti nutritionali in fiecare zi, foarte rar merge la sala si in doua luni arata ca un body builder autentic. Are muschi enormi si ii urmaresc venele care se intrevad prin piele. Isi injecteaza o substanta rosie, densa, in fiecare dimineata. E transpirat. E un barbat frumos. Ochii ii lucesc. Am baut cam mult. Il iau de mana si intram in ring. Dansam nebuneste, ca in videoclipuri. Imi atinge corpul si e mai inalt decat mine si ne uitam intens unul la altul si ochii lui sclipesc puternic. E high. Incep sa ma simt foarte bine, sa imi imaginez cum ar fi cu el. Incep sa vreau sa fiu cu el. Simt ca ma vrea. Stiu ca o sa imi para rau. Nu stiu daca lui o sa ii para rau. Lui nu ii pare rau de nimic. Luni ma voi simti groaznic, am jurat ca nu am relatii cu colegi de serviciu. Mai bine ma abtin. Nu, nu e bine ce fac. Ma ia de mana, ma intreaba daca vreau sa mergem la el. Zambesc si zic da. Il vad in urma pe Stefan care ma priveste mirat si nu imi zice ca alte dati: ai grija, daca e ceva ma suni, da? Il mai vad pe Romano care se aprope de Stefan cu un zambet complice si il ia de umar si ii spune ceva si mai comanda o bere. Imi pare rau pentru Stefan, as fi vrut sa ii spun ca plec cu Jan si sa il intreb ce crede el despre asta. Dar nu mai e timp si nici nu mai conteaza. Deschidem usa si tinindu-ne in brate chemam un taxi. La ora asta nu mai sunt trenuri spre orasul lui Jan. In taxi ne sarutam cu zgomot si simt limba lui pe gat, in ureche. Nu mai avem rabdare. Ma uit in oglinda soferului si ii vad fata serioasa. Apoi in spate ne vedem si noi, lipiti unul de altul. Inchid ochii. Ajungem in casa lui Jan si inchidem usa in urma noastra. Incepem sa ne dezbracam unul pe altul de pe scari, abia urcam, ma ia pe sus si ajungem in camera lui, arunca repede toate tricourile si pantalonii de pe pat si intram in racoarea patului, afara e vara, vantul umfla perdelele rosii dar nu se mai gandeste nimeni sa sufle inapoi.

Ma trezesc pe la zece cu o durere de cap. Daca eram la mine acasa as fi putut stabili eu la ce ora trebuie sa plece barbatul de langa mine. Dar sunt la Jan si acum eu sunt cea care trebuie sa plece. Ma doare capul si nu am chef sa ma dau jos din pat sau sa plec spre casa, pe caldura. El doarme cu spatele spre mine. Ii privesc omoplatii, umarul stang. E ca un armasar tanar cu muschii bine intinsi. Respira regulat, are pielea fina. E minunat. Dar nu pot sa il ating. Deocamdata nu imi pare rau ca am ajuns in situatia asta, dar e o tensiune in camera, chiar inainte sa se trezeasca el. Nu stiu cum sa reactionez, ce o sa zic cand se va trezi. Zilele trecute imi vorbea de Zhora ca de o papusa pe care o folosise. Nu ma simt deloc indragostita de el. Imi place sa stiu ca pot avea orice barbat, ca nimic nu ma opreste, ca sunt libera si nu am prejudecati. Pun inapoi capul pe perna, multumita. Am o viata care ma linisteste. De tine m-am departat ireversibil. Se trezeste si Jan, in fine. Se intinde si ma ia in brate. Nu pare sa aiba deloc remuscari si se comporta de parca am fi un cuplu.

– Ce facem azi?

– Pai eu cred ca plec acasa.

– Deja?

– E cam tarziu.

– E doar zece. Nu ai chef sa iesim la o terasa? La un film?

Ma gandesc la Stefan. De obicei cu el ies la un film numai in doi. El e prietenul meu. Daca ies cu Jan inseamna cu totul altceva. Intreb daca nu vrea sa ii sunam si pe baieti si pe Zhora. El zice ca da, de ce nu, dar vad ca nu prea are chef.

– Te eschivezi? ma intreaba

– Adica?

– Pai vad ca nu vrei sa iesim numai noi doi.

– Nu stiu ce sa zic. E putin ciudat.

– De ce? Daca vrei nu mai vorbim despre ce s-a intimplat. Continuam ca si pina

acum.Colegi si prieteni .

Urmeaza o tacere. Tacerea mea. Nu stiu ce sa zic. De obicei imi aleg barbati pe care nu o sa ii mai vad niciodata. Acum e altfel. Ma priveste. Ma ia in brate si spune

– Lasa mai, o sa fie bine. O sa vezi tu, va fi bine.

Ca un occidental, simt si eu ca va fi bine. De ce nu?

Iesim la o terasa si bem o bere. Stiu ca imi sta bine cu ochelari de soare.

– Arati foarte bine cu ochelarii astia, imi spune el.

Zambesc. Comandam si mancare. Soarele cade. Nu ii sunam pe baieti, nici pe Zhora. La plecare ma intreaba daca nu vreau sa mai raman la el si in noaptea aceasta. Ii zimbesc si il refuz. Ajung acasa seara si gasesc o scrisoare de la fetele din Bucuresti. Ies pe balcon si o citesc. Luni dimineata ma trezesc cam tarziu si ma imbrac in graba si ajung aproape in fuga la gara. Il vad pe Stefan rezemat de un stalp, uitandu-se la oamenii de pe celalalt peron si fumand. Cred ca se gandeste departe. Ii zic buna dimineata. Nu sunt in toane foarte bune, dar nici el nu pare vesel. Ma intreaba ce fac. Ii raspund ca ok, cam obosita, nu am auzit ceasul. Nu zice nimic. Stiu ca e suparat, simt. Il intreb daca e suparat . Imi spune ca nu. Pe mine? Nu, de ce ar fi? Ii spun zambind ca eu cred ca e suparat pe mine pentru ca am plecat acasa cu Jan sambata noaptea.

– De ce as fi? Suntem prieteni, nu? Poti sa te culci cu cine vrei.

– Hai nu fi copil! Ce e cu fata asta, atunci?

Nu imi spune mare lucru. Atunci nu mai zic nici eu nimic. Citim ziarul pina la statia urmatoare si simt cum tensiunea creste intre noi. Imi pare rau. Stefan e singurul prieten in care am incredere, la care tin cu toata inima , e eroul meu. Ii spun asta. Ma priveste si se uita spre usa compartimentului. Jan e deja linga noi. Are o fata vesela ca intotdeauna si se comporta ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic. Comenteaza cu Stefan meciul Germania- Olanda. Nu ma simt in apele mele si la serviciu Zhora remarca asta. Sta dreapta si gratioasa si ma intreaba calm daca ma simt bine. Ii spun ca da, de ce nu? Accepta sa mancam pranzul impreuna. E cald afara si decidem sa nu mergem la cantina, ci sa facem un picnic scurt pe o colina in spatele cladirii noastre. Ma intind in iarba. Nu vorbim mare lucru. Imi spune ca a avut un weekend “tranquil, un peu d’achats, un peu de nettoyage, c’est tout”. Simt nevoia sa vorbesc cu cineva, cu o prietena, despre episodul cu Jan. Dar acum ca stiu povestea ascunsa a Zhorei, nu pot sa ii vorbesc. Ma simt singura pentru cateva clipe. Departe de toti. Pauza de pranz se termina. Strangem si urcam. Pe scari ma intreaba: nu vrei sa vii pe la mine deseara?Surprinsa ii raspund: cu mare placere. Ma bucur ca se redeschide catre mine. Credeam ca am pierdut-o. Ziua trece repede. Inainte de a pleca acasa imi verific emailul. Printre citeva alte emailuri neinteresante apare din neant un email de la tine. Am inghetat cand am vazut numele tau in inboxul meu. Am asteptat sa imi revin pina am deschis emailul. Imi scrii pe un ton calm si punctual ca nu mai stii nimic de viata mea si ca ai auzit de la fete ca locuiesc in strainatate, imi ceri detalii, imi spui ca si tu ai schimbat jobul si ca acum calatoresti mult, ca esti foarte des plecat in Europa si ca locuiesti singur in –culmea!-apartamentul in care am locuit eu in facultate. Ca ce mica e lumea si ce incurcate sunt caile Domnului, in aceste labirint de coincidente. Ca din pura intimplare locuiesti in acel apartament si ca dimineata te trezesti cu mirosul de la fabrica de paine in camera, asa cum ma trezeam eu in facultate. Imi dau lacrimile citind emailul tau. Nu raspund. Apoi apas Delete. Imi apare un mesaj: are you sure you want to delete this message? Am doua butoane: delete / don’t delete. Ma mai gandesc o secunda. Apas delete. Imi aprind un joint de la Jan si ascult la maxim in microcastile de la walkman Stargazer –Rainbow. Iau trenul si merg acasa sa fac un dus, apoi plec la supermarchet sa cumpar ceva pentru seara mea la Zhora. Ajung la ea si o sun ca sa ma astepte in fata usii de la intrare. Descuie si urcam una in spatele celeilalte randul de trepte din fata mea si la primul etaj trecem prin camera vecinilor, de acolo pe o terasa, de pe terasa pe un rand mic de scari in jos si iar intr-o casa si un rand de scari in sus, la un etaj superior, apoi printr-un living unde iar niste oameni beau cafea. Zhora da buna ziua, ei raspund, mergem mai departe. Ea deschide usa din sticla verde care da din living intr-un hol lung si acolo mergem una in spatele celeilalte ca nu e loc sa mergem umar linga umar si prin ferestrele galbene strabate inca soarele cald de afara dar seara va veni in curand. Ca si data trecuta vad peste tot mult praf si scaunul vechi, rupt, pus in drumul nostru. Zhora il da deoparte si merge inainte. La capat descuie usa de lemn rosu si intram. O intreb de ce nu arunca scaunul rupt de pe hol. Imi spune ca nu e al ei si deci nu il poate arunca. Mie mi se pare absurd. Ma asez pe canapeaua ei rosie si in camera e semi-intuneric si racoare. O rog sa ma mai lase iar la fereastra, ca data trecuta. Ma asez pe tocul ferestrei, in cadrul ramei, cu genunchii stransi. Deschid fereastra si privesc spre gradina, imi rulez un joint si il aprind. Incerc sa ma pacalesc ca e bine, ca greutatea care imi atarna in piept nu e decit o senzatie. As vrea sa ii pot povesti, asa cum o vad ca se misca gratioasa prin camera pregatindu-mi o cafea si punand pe o farfurie prajiturile aduse de mine. Simt ca incep sa o vad ca pe o prietena si faptul de a fi petrecut week-endul cu Jan ma face sa ma simt vinovata. Stiu ca daca i-as povesti s-ar duce totul in gol, nu m-ar ierta, ar inchide definitiv capitolul cu mine. Incepem sa vorbim de relatii. Eu ma simt ametita si o intreb daca e indragostita. Ma priveste ciudat, de unde pana unde o intreb asa ceva? Am senzatia ca asa am reusit sa o fac sa se inchida in ea pentru restul serii. Desface o portocala de pe platoul ei cu fructe exotice. Eu ii cer un mango. Mi-l arunca. Imi spune brusc ca da, a fost indragostita de Jan, ca e inca sensibila la subiectul asta si ca ea crede ca Jan ma place pe mine. Raman masca. Nu stiu ce sa zic. Acum nu mai pot minti ca nu e adevarat, ca Jan nu are nimic cu mine, suntem doar colegi. Dar ca se trateaza. Zambeste. Cum te tratezi, o intreb? Simplu, imi propun sa il uit si imi petrec timpul citind sau stand pe chat cu straini. Petrec ore intregi discutand cu oameni pe care nu ii vad niciodata, le stiu povestile care sunt in parte inventate. La fel si eu, le zic despre mine ce vreau. Ne simtim bine, asta e. Incercam sa cream o realitate paralela. Nu prea ies, nu am cine stie ce prieteni in tara asta. Stii cum sunt oamenii aici, destul de inchisi si distanti. Dar am zeci de prieteni virtuali, cu ei imi petrec timpul . Numai ca nu pot bea cafea cu ei. Rade. Ma simt iar straina, nu cred ca Zhora ma considera prietena ei. Sunt doar o colega cu care isi bea cafeaua. Atunci de ce nu i-as zice ca m-am culcat cu Jan? Ma abtin, totusi. Respect faptul ca Zhora mi s-a confesat. Cred ca nu a facut asta fata de nimeni altcineva. O intreb daca Jan stie ca ea a fost indragostita de el.

– Cred ca o simte, nu e prost. Dar nu cred ca il intereaseaza. Nu ma place.

– De unde stii?

– Stiu. Si mai stiu ca te place pe tine.

– Nu cred. E genul care place pe oricine, numai sa fie femeie.

– Cred ca si tu stii ca te place, dar te faci ca nu vezi. Sau te ascunzi numai fata de mine.

Nu mai stiu ce sa zic. Discutia ramane moarta.

– Stii ca tot pe chat am cunoscut un roman?

– Nu, nu stiam. De unde e tipul?

– Zice ca e din Bucuresti. Imi place de el. Cu el discut cel mai mult.

– Stii cum arata? Stie cum arati?

– Nu, nu ne trimitem poze. Deocamdata suntem la faza de chat comun, nu ne-am dat adresele personale sau numerele de telefon. Desi el spune ca vine des Vest, deci i-as putea da numarul meu. Dar nu ma grabesc.

– Cati ani are?

– El zice ca 29. Pare un tip interesant. Cica nu are iubita. Dar stii cum e, asa zic toti.

– Mda, asa zic toti. Dar nu sunt convinsa de ce zic.

Nu am reusit sa ii povestesc de Jan, poate e mai bine asa. Nu cred ca Zhora e vindecata, inca i-ar mai face rau sa auda de escapadele lui. Si mai ales cu mine.                                 Plec acasa si noaptea, pe balcon, imi aprind o tigara si recitesc scrisoarea de la fete. Fostul meu sot are o noua iubita si locuiesc impreuna. Catinca are in fine un iubit. Iulia tocmai s-a despartit de Iustin. Ma apuca dorul. Ma nelinistesc. Simt un atac de panica. Nu vreau sa ma gandesc la nimic legat de acasa. Era asa de bine aici, pina de curand, traiam ca sub anestezie.Nu m-am gandit la o vacanta acasa. Nici la sotul meu. Pina acum nu m-am mai gandit deloc la acasa. Simt acum ca asta imi trebuie. Sa plec putin. In jurul meu se aduna tensiuni si cu Stefan nu pot vorbi deocamdata. Ramine rece si politicos. Nu mai pot ajunge la el, dar nu ma simt atat de sigura pe mine sa vorbesc cu el pentru ca situatia asta imi aduce aminte de tine. De ce nu m-as duce macar o saptamana acasa? Intru in casa si deschid computerul. Verific preturile si rezerv un bilet dus intors. Pe peron ii zic lui Stefan ca plec acasa. Vreau sa il sperii, nu zic ca plec doar in vacanta. Nu se sperie. Ma intreaba rece pina cand. Ma dezumflu. O saptamana . A, pai nu e mult, imi spune.                       Jan ma mai suna seara sa ma intrebe ce fac. Simt ca nu stiu cum sa reactionez. Imi fac bagajele, ii spun. El e vesel ca intotdeauna. Nu vii pe la mine? ma intreaba. Rad. Refuz. Inchid. Imi aprind un joint. In ultima vreme fumez extrem de mult, jointuri, tigari.Si beau. Nu eram asa inainte. Nici sport nu mai fac atat de des. Vegetez. Nu stiu ce sa fac. Am brusc o stare de neliniste. Am si emotii ca merg acasa. Sper sa nu ma intilnesc cu nimeni. Chiar si fata de fete fac un efort sa le vad. Nu vreau decat liniste. Mi-e teama, ma simt iar singura si nesigura. Il sun pe Jan si ii spun ca vin totusi la el. Am senzatia ca oricum nu am nimic de pierdut. Sun un taxi si plec la gara. Iau ultimul tren spre orasul lui Jan. E miezul noptii. Raman la el. Deci nu voi fi la gara sa iau trenul dimineata cu Stefan. Simt ca nu e bine ce fac, dar nu mai conteaza. Plecam dimineata impreuna spre gara. Acum e clar ca am petrecut noaptea impreuna. Imi pun ochelarii de soare sa ascund ca sunt obsita si nemacheata. In tren nu urcam in acelasi vagon cu Stefan si Romano. Ma simt vinovata ca ne ascundem asa si imi dau seama ca daca ne ascundem, atunci si Jan simte ca facem ceva care nu e bine. Nu vorbim. El citeste pagina de sport, eu privesc pe fereastra. Aratam ca un cuplu plictisit unul de celalalt. La serviciu nu stau de vorba cu nimeni. Nu iau pranzul cu Zhora si nici cu Stefan nu vorbesc toata ziua. Cred ca stie. Seara ajung acasa. Inca doua nopti si plec acasa. Maine ma duc la coafor si ma tund. Am senzatia ca am mai slabit. Ma uit in oglinda, vad niste riduri.

Am fost o saptamana acasa. A fost bine. Pe strada in Bucuresti l-am vazut intimplator pe sotul meu de mana cu actuala lui iubita. O traversa de mana strada. Mi-am adus aminte de noi. Nu stiu daca mi-a fost dor sau mi-a parut bine ca suntem asa cum suntem acum. Eram in taxi. Am paralizat, uitandu-ma lung dupa ei. Apoi le-am intilnit pe fete. Am ras, am stat la discutii pina noaptea tarziu. Le-am povestit de viata mea de serviciu. Nu am dat detalii. M-au intrebat daca am iubit. Am zis ca nu. Ele au dat din cap, ca si cum ce trist ca sunt singura si viata mea de dupa divort un esec. Am incercat sa le spun ca mi-e bine asa. Au parut sa inteleaga. Am revenit cu o stare de bine. Nu am anuntat ora la care vin dar am sperat ca Stefan sa ma astepte totusi la aeroport. Nu m-a asteptat. Am plecat acasa. M-am intrebat o secunda ce caut eu aici, printre straini, unde nu e nimeni care sa ma astepte la aeroport? Dar am iesit afara si am chemat un taxi si totul a trecut. Am ajuns acasa si am rulat un joint. Mi-era dor. Ma sperie putin gandul ca as putea ajunge ca Jan, fara sa mai pot sta o zi departe de fumat. As fi sunat pe cineva. Nu am pe cine. Desfac bagajele. Mananc o inghetata.                                                                                               Pe peron dimineata il intilnesc la locul nostru pe Stefan. Zambeste, tot putin distant. Bine ai venit, imi spune. Il sarut pe obraji. Nu se astepta. Devine mai volubil. Ii povestesc ce am facut acasa, il intreb ce s-a intimplat in absenta mea.

– Jan si-a dat demisia. A venit intr-o dimineata atat de drogat la serviciu ca nu se putea discuta cu el. Managerul lui l-a trimis acasa sperand ca a doua zi va fi mai bine. A doua zi a fost la fel. Apoi a treia. In fine, joi parea ceva mai bine. Atunci seful lui l-a luat deoparte si i-a spus ca ii incheie contractul. Sa isi caute altceva de lucru.

Raman cu gura cascata. Nu ma asteptam. Ma uit la ochii lui Stefan. Nu pare sa se bucure pentru ce i s-a intimplat lui Jan. Nici pentru faptul ca nu vom mai fi colegi.

– Cand e ultima lui zi de lucru?

– Peste doua saptamani. Intre timp isi cauta disperat altceva. Nu va putea sta prea mult fara serviciu. Dar in fine, cred ca va gasi repede altceva. Totul e ca noul manager sa nu sa ceara referinte.

Ma intristeaza vestea. Si pentru ca nu stiam ca e asa de grava dependenta lui Jan. Iau pranzul cu Zhora. O intreb daca stie de Jan. Ea raspunde ca da, dar ii pare cumva bine. Ii va fi mai usor sa il uite daca el nu mai e in preajma. Si ca e sigura ca el isi va gasi fara probleme un alt serviciu. Toti par foarte siguri de succesul lui. Nu imi dau seama daca absenta lui Jan va rezolva situatia mea. Nu stiu daca ma va apropia din nou de Stefan sau daca ma va face sa ii povestesc Zhorei de noptile mele cu Jan. Il vad pe Romano, vesel si incantat de schimbari. Nu pot sa cred ca nu ii pasa de Jan. Imi spune ca lui ii plac schimbarile, ca daca vine cineva nou se mai schimba ceva din monotonia serviciului. Si ca nimic nu ne impiedica sa pastram relatiile cu ‘drogatul”. Nu pot sa cred ca il numeste asa. Nu sufla o vorba despre faptul ca el ii furnizeaza drogurile. Ii spun sa taca. El rade si ma intreaba: ce, acum ca e ceva intre voi, nu mai pot spune ce gandesc despre el? Ma intreb daca nu a spus tuturor ca intre mine si Jan a fost ceva. Incerc sa ma gandesc cum as reactiona daca Zhora ar veni la mine si m-ar intreba daca e adevarat. Nu stiu. Astept sa vad ce se intimpla. Zhora imi spune ca relatia ei cu romanul merge bine. Ca isi scriu de acum pe adresele personale. Ca si-au dat numerele de telefon. Ca poate el va veni s-o vada. Ma bucur pentru ea. Dar nu am timp sa ma gandesc la romanul ei. Incerc sa refac relatia cu Stefan si sa dau de Jan, care nu mai raspunde nici la telefon nici la serviciu nu vine. Il intreb seara pe Stefan in tren daca vrea sa vina la mine. E prima data cand il invit. Nu am fost niciodata unul la celalalt. Se gandeste si spune ca da. Zambeste. Eu nu zambesc.

Mergem la supermarchet si luam mancare. Urcam la mine. Incep sa gatesc. Pune un CD cu U2 si vine sa ma ajute. Bem vin alb, rece. Ne simtim bine. Apoi mancam pe balcon, cu fata la soare. Ciocnim in sanatatea noastra si a prietenilor nostri. Ezit putin. Vestile mi-au lasat un gust amar, la fel si Romano pe care nu il stiam asa. Pentru prietenia noastra, mai ales, spun. Ciocnim iar. Se face intuneric. Intram in casa. Aprind niste lumanari, deschid ferestrele si schimb muzica. Stam pe jos, in semi-intuneric si fumam. Ma simt bine. Simt ca ne regasim, ca Stefan eroul meu revine spre mine. E asa de bine linga el, ca si cum nimic rau nu mi se mai poate intimpla. Stiu ca e o iluzie, dar vreau sa ma bucur de clipa asta cand el e linga mine si tensiunile au disparut. Apoi Stefan isi cere scuze pentru reactia lui de saptamana trecuta, cand nu a vorbit cu mine si a fost rece. I-a fost dor de mine cat am fost plecata. In absenta mea si-a dat seama cat de mult e legat de mine. Cand mi-a vazut biroul gol si cactusul singur si-a dat seama ca simte mai mult decat credea ca simte. Isi cere scuze, dar asta e. Nu ar fi trebuit, mai ales in situatia lui, dar nu poate sa mai faca nimic. Nu inteleg nimic, ii spun. Ridica ochii din podea, scutura tigara si imi spune: sunt indragostit. Stie ca e bulversant pentru cineva sa I se spuna ca e indragostit atata vreme cat sentimentul nu e reciproc, dar nu poate tine in el asa ceva. Numai ca nu va fi vorba de o relatie intre noi. Ma simt deja ametita de vin si luata pe sus de surpriza. De ce, intreb. De ce nu va fi niciodata vorba de o relatie? Pentru ca suntem colegi? Stefan tace. Pentru ca m-am culcat cu Jan? intreb. –

– Nu, zice el.

– Atunci? De ce zici ca nu am putea fi niciodata impreuna ? Presupunand ca nu am fi colegi si ca si eu as fi indragostita de tine, de ce nu am putea fi impreuna?

– Pentru ca sunt casatorit.

Am crezut ca nu aud bine. L-am rugat sa repete. Cu capul in jos, a repetat. Ce secret asa de mare putuse duce cu el omul asta pe care eu il consideram asa de aproape, prietenul meu caruia ii puteam spune orice? Eu crezusem mereu ca fata care locuise la el era o iubita. Atat. Nu spusese nimanui niciodata ca e casatorit.A inceput sa povesteasca despre sotia lui. Ca s-au casatorit in Milano cu patru ani in urma si totul a mers bine pana el nu a mai gasit serviciu. Ea nu lucra si asa el a inceput sa caute orice, absolut orice doar sa castige ceva. Nefiind catolic si nici pro-Berlusconi, nu a gasit mare lucru in Italia. Nu e membru al nici unui grup catolic si pentru asta terminarea studiilor a fost grea, pentru ca nu poti trece examenul de absolvire cu diploma daca nu participi activ intr-un grup catolic al Universitatii. Deci nici acum nu are diploma, ceea ce impiedica gasirea unui serviciu bun in Italia. A inceput sa caute pe internet joburi in strainatate. L-a gasit pe acesta si a venit. Deja relatia lui nu mai mergea excelent. A lasat-o pe sotia lui acasa. A ramas un an in care a incercat sa stranga bani si sa ii trimita ei. Nu a reusit mare lucru. Nici ea nu a gasit nimic de lucru in Italia. In fine, la distanta relatia lor s-a deteriorat si mai mult. Apoi a chemat-o aici . A venit. Au locuit impreuna aproape un an. Nici asta nu a salvat relatia. Ea s-a intors. Nu au divortat, pentru ca parintii ei sunt ultracatolici si nu ar concepe asa ceva. In plus, nu are taria sa se intoarca in Italia pentru divort.                                                    Am inlemnit. Nu pot sa cred. Ma mangaie pe par. Ar fi trebuit ca eu sa il mangai dar nu mai inteleg nimic. Nu stiu iar cum trebuie sa reactionez.

– Nu inteleg totusi de ce nu divortezi. Esti un om matur, ce mai conteaza ce cred ai ei? Oricum pastrezi mariajul asta din ipocrizie, nu?

– Dar nici ea nu vrea sa divorteze.

– Tu o mai iubesti?

– Nu stiu. Nu cred. Nu stiu ce sa mai cred.

– Dar cum poti merge mai departe daca nu pui punct acestui capitol? Nu vrei sa iti refaci viata?

– Pina te-am cunoscut nu mi-am pus aceasta problema. Acum mi se pare ca da, e esential, ca sa stiu clar incotro ma intrept. Dar cred ca sotia mea mai crede in relatia noastra si nu vrea sa divorteze.

– Ai vorbit cu ea despre asta?

– Cand era aici si ne certam ajungeam amandoi la aceasta concluzie. Apoi a plecat si acum nu mai crede ca ar trebui sa divortam. Cat am fost singur, nu am stiut ce sa cred, nu a contat daca eram divortati sau nu. Apoi, credeam ca mai tin la ea. In fine, cand am realizat ca am sentimente pentru tine – si revelatia asta am avut-o exact in noaptea in care tu ai plecat cu Jan – mi-am spus ca asa nu mai pot continua. De aceea iti vorbesc.

– Esti sigur ca ea nu are pe nimeni?

– Nu, nu sunt sigur. Ar putea sa aiba pe cineva asa cum si eu as putea avea pe cineva. Nu pot sti.

Apoi m-a intrebat daca tin macar un pic la el. I-am spus ca tin enorm. Dar ca nu stiu daca voi accepta vreodata o relatie dincolo de cea pe care o avem. Ca e poate mai bine sa ramanem prieteni, doar prieteni. A plecat. Au urmat citeva saptamani de tacere. Nu am mai vorbit mare lucru in tren, nu am mai iesit impreuna in week-enduri. Am incercat sa dau de Jan. Nu a raspuns. Apoi m-a sunat intr-o noapte foarte tarziu si m-a rugat sa merg la el. Am luat un taxi si m-am dus. Nu se simtea prea bine. Nu mai avea bani. I-am dat bani. L-am luat in brate. A plins. Nu mai avusese bani de droguri si statea intr-o stare vegetativa de cateva zile. Nici alt serviciu nu gasise si se temea ca in starea asta nu va face fata nici unui interviu. M-a rugat sa petrec week-end-ul cu el. Am petrecut week-end-ul cu el. Am gatit impreuna, am ascultat muzica si am dansat. S-a bucurat ca un copil. Mi-am dat seama ca are un suflet minunat. Ca ceva in trecutul lui l-a dezorientat si i-a schimbat cursul vietii. Ca omul asta fragil la toate atacurile vietii era prea slab ca sa ii faca fata fara un suport. Drogurile, in cazul lui. Duminica seara am vrut sa plec. M-a rugat sa mai vin si week-endul urmator si mi-a multumit.                                                                               Zhora imi povesteste in timpul pranzului ca relatia ei cu romanul se incheaga pe zi ce trece. Ca se simte atrasa de omul asta pe care nu il cunoaste.

– Inca nu ai nici o poza cu el?

– Nu. Nu stiu cum arata.

– Nu ti-e teama?

– Nu. Asta mi se pare si mai incitant. Sa descoperi pe cineva fara sa il cunosti deloc. Noaptea adorm compunand in minte figura lui din detalii pe care le cunosc despre el. Avem un joc. Un detaliu pe saptamana. Astfel nu ne plictisim. Pina acum stiu ca e saten si are ochii negri.

– In Romania aproape toti barbatii au parul saten si des ochii negri.Si nu vrei sa il cunosti? Sa il vezi?

– Ba da. Dar am rabdare. Va veni aici pentru afaceri peste vreo trei luni. Daca totul va merge bine il voi vedea atunci. Poate vom petrece un week-end impreuna. In fine, vomvedea. Nu ma grabesc. Nu vreau sa imi fac iluzii.

– De ce nu iesi in lume sa cunosti un barbat adevarat? Carne si oase, nu fantezie. Cine stie cine e individul asta, poate sa iti spuna orice vrea el, cum stii tu ca nu te minte? E o iluzie.

– Cred ca e un om singur. Ca mine.

Terminam pranzul si urcam. Pe scari imi spune ca de vreo luna nu s-a mai gandit deloc la Jan. Si ca e bucuroasa de aceasta victorie. Am zambit. Nu stie ca sunt data cu parfumul lui Jan. Noaptea in pat ma gandesc la Stefan. E ora unu si nu pot sa dorm. Ma intreb daca o mai iubeste pe sotia lui. Daca sa ii spun ca stiu ce inseamna un divort, ca am trecut si eu prin asta. Daca sa il rog sa divorteze . Pentru mine. Daca tin la el sau nu. Daca mi-as dori sa devina iubitul meu sau nu. Ma gandesc si la tine. Ce as fi facut daca tu ai fi devenit iubitul meu? Incerc sa nu compar situatiile. Il sun. Nu doarme nici el. Ii spun ca ma gandesc la el. Imi spune ca nu se gandeste la nimic. Ca incearca sa adoarma si ca nu poate din cauza caldurii. As putea sa il rog sa vina la mine. Dar nu pot. Mi-e teama ca m-ar ruga sa merg la el. Dar nu ma roaga. Ne uram noapte buna. Eu adorm.

Eu sunt Nicoleta . Am plecat in Occident ca sa imi revin dupa divort, dupa saracie si dupa repetate dezamagiri. Am fost casatorita doi ani si patru luni. Am fost plecata in Spania un an la o bursa in marketing. Am ajuns acasa si am inteles ca nu il mai iubesc pe sotul meu. Am divortat. Nu a fost simplu, dar a trecut. Am ales din nou strainatatea. Acum lucrez la o mare firma de marketing.In fiecare dimineata iau trenul. Si seara, inapoi spre casa.Prietenii mei sunt cei trei cu care iau trenul si fata cu care iau prinzul. Tigara mi-o fumez cu Stefan. El e eroul meu, prietenul meu. Lui ii spun cind ma doare . Si el ma intelege cel mai bine. Nu ma intreaba ce am facut in viata mea de acasa si asta e bine. Pot sa ii arat usor ca sunt o fiinta minunata. Pentru ca ii spun ca in trecut am facut numai fapte bune. Inclusiv divortul meu a fost o fapta buna. Sunt o femeie care incepe sa mearga sigur. Asta incerc sa imi repet pentru ca simt ca am uitat cine sunt. Am uitat ca asta e textul meu, sloganul cu care defilez. Dintr-o data totul in jur s-a prabusit. Era asa de simplu, de ce a trebuit sa devina complicat? Sa fie iar loc de gandit, ezitari, suferinta, teama? Acum cateva luni era minunat, eram un grup de prieteni, radeam, ieseam, vorbeam, vedeam filme, faceam dragoste cu persoane simplu de gasit, nu ma pierdeam in relativizari, in regrete, nu aveam nevoie sa gasesc solutii. Apoi, nu stiu pe cine sa incerc sa salvez. Pe Jan, care e nesigur si mult prea slab sau pe Stefan care e prietenul meu si pe care daca l-as alege l-as anula ca prieten? Nu stiu. As vorbi cu Zhora. Nu pot. As fi vorbit cu tine. Nu mai pot.                 Zhora e deja indragostita. Imi spune ca romanul a fost la ea. Ca au petrecut un week-end impreuna si ca a fost excelent. Si ca si fizic a fost o surpriza placuta. O rog sa imi povesteasca. Nu vrea sa imi dea detalii. Ce mica e lumea, ajung sa zic ca tine. O algerianca cu un roman intr-o tara straina. Eu romanca intr-o dilema intre un italian si un finlandez intr-o tara straina. Stau pe iarba si mananc ciocolata cu alune. In inbox gasesc alt email de la tine. Ma intrebi daca l-am primit pe primul. Daca sunt bine. Daca lucrez si sunt multumita. Apas ca si prima data delete. Nu povestesti nimic despre iubita. Inteleg ca acum nu mai lucrati impreuna. Dar mai sunteti impreuna? Dar o mai iubesti?                       Beau un vin alb, aprind un joint. Ascult niste muzica. Nu am mai fost de mult la sport, nu m-am mai gandit de mult la nimic. Nu vreau sa reincep problemele, vreau libertate. Imi pare rau ca s-a ajuns in situatia asta. Iau trenul dimineata tot cu Stefan, Jan nu mai urca la penultima statie. Cele doua saptamani au expirat si el nu a mai aparut la serviciu. Ni s-a spus ca a sunat sa anunte ca e bolnav. La telefon nu raspunde. Decid cu Stefan sa mergem impreuna la Jan acasa sa vedem ce s-a intimplat. Stiu ca Stefan incearca sa treaca peste orgoliul ranit. Jan ii e totusi prieten, coleg de serviciu. Seara mergem la el, sunam la usa, nimeni nu raspunde. Dupa o jumatate de ora de sunat si batut tare in usa, deschide . Arata groaznic, e slabit, obosit. Ne cheama inauntru. Dormea. La el in camera e dezastru. Nu pot sa cred ca Jan e asa de schimbat in numai cateva luni. Imi dau seama ca problema lui cu drogurile nu mai e de mult o gluma. Fumam cu totii jointuri, dar el e depasit deja de situatie. Ochii ii sclipesc. Ne spune ca nu a mai luat droguri de doua zile si se simte groaznic, apoi ca nu mai are bani si ii e frica sa mearga la interviuri , ca in Finlanda cainele lui a murit calcat de masina. Nu stim ce sa zicem. Vad ca Stefan incepe sa ii vorbeasca calm, pe un ton jos, ca ar fi bine sa vada un medic, ca asa nu poate continua, ca nu il va primi nimeni in nici un alt job. Parca jucam o piesa de teatru cu dialoguri proaste, Jan incearca sa ne convinga zambind apatic ca totul e ok, sa nu ne facem griji, e doar o perioada proasta, oboseala, stresul. Stefan ii spune ca problema e mult mai serioasa, Jan il intrerupe si gesticuleaza vehement ca un om beat. Il intreb daca are nevoie de bani. Tace. Il mai intreb o data. Ma uit la el si vad ca i-au dat lacrimile. Lasa capul in jos si spune incet ca da, ar avea nevoie de niste bani. Stim cu totii la ce ii va folosi. Stabilim ca tinem legatura si ca maine seara trecem din nou pe la el. Luam trenul mai departe spre casa si ajungem in oras seara, afara e cald inca. Mergem la o terasa. Suntem numai noi doi acum, nu mai avem prieteni. Zhora e indragostita si mult mai distanta. Jan e pierdut. Romano are deja un alt grup de prieteni pe care ii face sa rada. Isi cauta altii carora sa le vanda droguri vineri la ora trei. Stefan tace, tac si eu. Bem bere si ne gandim la tot fara sa stim sa legam o conversatie. Il aud pe Stefan zicand ca poate ar fi bine sa mergem noi cu Jan la doctor. Sa il obligam. Ma gandesc, ideea nu e rea, dar Jan nu e copil, nu putem face ceva impotriva vointei lui. Si totusi e singurul lucru pe care il putem face pentru el. Bem bere. Nu il intreb pe Stefan daca a vorbit cu sotia lui, daca mai comunica. Ii zic doar atat, ca mi-e dor de zilele noastre de inceput, cand eram prieteni si era asa simplu si bine, mergeam la film si dansam fara griji. Zambeste. Imi spune ca isi cauta alt job, ca nu il mai atrage nimic la serviciu, ca sunt si zvonuri ca departamentul lui s-ar inchide si oamenii deja incep sa fie trimisi acasa. Ca ar vrea sa previna situatia asta. Cad pe ganduri. Vestea ma loveste ca si cum Stefan a si gasit deja alt job si a si plecat.

In pat nu pot sa adorm, ascult radio incet si as vrea sa nu ma gandesc la nimic. Prin fereastra deschisa vad luna, aud trenul trecand spre gara si vecinii mancand in curte, vorbind in araba. Am iar un atac de panica. Imi aprind un joint si ma calmez. Apoi adorm.   Am fost cu Jan la doctor. A acceptat in tacere, aproape ca nu a avut reactie, cu ochii inchisi. Acum e intr-un centru de dezintoxicare intr-un oras foarte departe de noi. Mergem la el cu randul, eu un week-end , Stefan un week-end. Acum Jan nu mai are casa, nemaiavind bani pentru chirie, proprietarul l-a dat afara. Lucrurile lui sunt jumatate la mine, jumatate la Stefan. Zhora stie unde e, dar nu l-a vizitat niciodata pina acum. Stefan e ocupat cu interviuri saptamanale la alte firme. E mereu obosit si stresat, asa cum nu l-am vazut niciodata. Are acum barba si e mai tacut. Mergem la film, nu vorbim de relatia noastra, mancam impreuna, bem vin alb. Ne comportam ca si inainte, dar mi-e deja frica la gandul ca in curand isi va gasi alt serviciu si relatia noastra va fi alta. Nu vreau sa fiu singura. Nu vreau sa imi imaginez diminetile si serile fara prieteni in tren, acele ore singura pe bachete verzi intre casa mea si serviciul care nici mie nu imi mai spune mare lucru. Mi-e frica de schimbare, simt ca intru in alta faza.                                                                       Luni la serviciu mananc pranzul cu Zhora pe iarba. Nu vorbim mare lucru, ii spun ce facea Jan sambata cand am fost la el la spital. Ca si-a facut prieteni in spital, e foarte slab si are zile cumplit de proaste urmate de zile bune, pline de speranta. Ea asculta putin absent si nu imi dau seama daca doar incearca sa ascunda emotii sau realmente nu o mai intereseaza. Ma intreaba daca vreau sa vin la ea la masa sambata seara. Ca vineri ajunge si prietenul ei roman si asa voi avea ocazia sa il cunosc. Mi se pare o idee buna, accept invitatia, facem glume pe seama relatiei ei cu romanul. Saptamana trece fara spectacole. Joi Stefan ma anunta ca a fost acceptat la o alta firma, in capitala. Si ca daca naveta I se va parea dificila va trebui sa se mute. Inghet. Mi-e foarte teama. Ii spun de teama mea, el ma asigura ca vom ramane prieteni, ca totul va fi bine. Vineri trece aiurea. Sambata ma trezesc cu un gust amar, simt ca voi fi in curand iar singura. As merge la sala de sport dar nu am chef, imi aprind o tigara . As fi putut sa spun ca sunt oricine, sa ma inventez altfel. Fiecare ascunde o poveste, si Jan si Zhora si Stefan si cu siguranta si Romano. Sunt Nicoleta. Am noroc si sunt frumoasa si inteligenta, imi merge bine. Asta imi spun mereu, dar nu-mi mai iese ca la inceput. Imi fac un dus, decid cu ce ma voi imbraca deseara pentru vizita la Zhora , apoi ies in oras sa iau un cadou pentru ea. Revin, nu am in continuare chef de nimic si am iar un atac de panica. Nu mai vreau sa merg la Zhora, dar ma jenez sa contramandez. Il sun pe Stefan, imi raspunde ca e in drum spre spital la Jan si ma roaga sa il sun mai tarziu sau alta data, ca nu poate vorbi. Nu am chef sa merg la Zhora si imi pare rau ca am acceptat. Stau intinsa pe pat, fumez si ascult First time alone, al lui John Mayall. Schimb si ascult Eels. Incep sa ma imbrac. Imi verific emailul. Nu am nimic nou. As vrea sa scriu un email si nu gasesc pe nimeni cui sa ii scriu. Imi prind parul in coada. Aprind un joint, imi revine incet calmul, trece panica.                                      Casa mea e un dezastru de ceva vreme incoace, nu am mai facut curat, nu am mai udat plantele. Inchid muzica, imi aprind o tigara, inchid usa si plec. Fumez pe strada.Traversez orasul cu o stare de vertij, de cald, apoi de bine. Incep sa ma calmez. Intru pe stradutele inguste, in stil italienesc, vad in geam jucariile copiilor . Sun la usa, am putine emotii, incerc sa fiu stapana pe mine. Zhora deschide usa zambind. O urmez. In fata noastra, randul lung de scari. Urcam randul de trepte din fata mea si la primul etaj trecem prin camera vecinilor, de acolo pe terasa, de pe terasa pe un rand mic de scari in jos si iar intr-o casa si un rand de scari in sus, la un etaj superior, apoi prin livingul celorlalti vecini. Zhora deschide usa din sticla verde care da din living in holul lung si acolo trebuie sa mergem una in spatele celeilalte si prin ferestrele galbene strabate soarele serii de afara dar desi incerc instinctiv sa privesc pe geam, nu se vede nimic caci sticla e mata. Acelasi mult praf si scaunul vechi, rupt, pus in drumul nostru. Zhora il da deoparte si merge inainte. La capatul acestui culoar deschide usa de lemn rosu si intra. Camera e goala, dar aranjata cu flori. Ei,unde e? o intreb. Asteapta, imi zice zambind. Si dintre draperiile rosii care separa camera de mica bucatarie aud un mic zgomot si cineva care da la o parte draperiile si intra in camera, ma priveste, ramine cu ochii asupra mea, ma uit la Zhora care zambeste si asteapta o reactie din partea noastra, ma uit inapoi si simt cum un atac de panica si ura si transpiratie si neputinta si sange fierbinte urca si coboara, urca si coboara, ma sufoca, ma razeama de perete si tac. Barbatul acela intrat in camera de dupa draperii esti tu.

Ana-Maria Androne

Utrecht 2006