La răscruce

Plouă de atâta vreme nesătul peste sat. Pământul doarme sub mici valuri ascunse și lucerna urcă deja în pomi de înaltă ce este, buruienile devin copaci și parcă și rădaștele s-au îngrășat.

Stăm la masa lungă de la leagăn. Tata vrea să vândă terenul de pe deal, de la Androni. Ultimul care i-a mai rămas. Nu prea sunt amatori, ne zice. E foarte mare și sălbăticit. Nucii și prunii nu mai sunt, nu găsești oameni să îl cureți și dacă o dată a găsit și au muncit pe rupte, hoții au rupt gardul si oamenii și-au făcut drum pe pământul nostru, au tăiat copacii care i-au interesat. Acum e o pădure nesuferită tăiată în două de o scurtătură abuzivă de ATV-uri.

Plouă. Mă gândesc la drumurile lungi din fiecare an când pleca tataie la Androni să culeagă prunele cu o căruță tocmită și stătea o zi întreagă și venea acasă seara cocoșat, cu un fel de tristețe prăfuită care depășea oboseala unei zile de muncă. Părea să privească înapoi la ce fusese înaintea lui, apoi înainte la ce avea să vină după el și prunii și nucii păreau o moștenire bogată și o povară. Mamaie, mai târziu, mergea la cules pe pământul de la Androni pentru că era o datorie, o  prelungire. Nu lași în voia sorții ce ți-a dat Dumnezeu și amintirea lui tataie zumzăia pe deasupra corcodușilor ca aripa stricată a unui înger.

Acum tata vinde pământul. Lumea așa cum era a dispărut și o alta sălbatică i-a luat locul, exact ca vegetația de pe terenul de la Androni. Nici tata nu e foarte bucuros. Scoate din nou niște povești vechi despre acea lume și le pune pe masă, așa cum facem cu ceștile de țuică fiartă cu margine aurită, de Crăciun. Îl ascultăm, deși am mai auzit poveștile și deși le-am mai auzit, nu le rețin bine niciodată pentru că nu sunt atentă, mie îmi place momentul, vocea lui, nu mă pot concentra la ansamblu.

Copilul Mare nu are organ pentru nostalgiile altora. Ca să ne scoată din tablou, zice ceva ce funcționează mereu la noi în casă pentru a antama o discuție:

-Pff, în ce hal miroase iar la noi în curte! E de la porcii Danei.

A funcționat. Tata schimbă registrul, iese din magic și intră in realism cum ieși dintr-o odaie și intri în alta.

-Da, e cumplit! Eu nu știu cum de nu se plânge Cristina, că e chiar lângă ea. Îți dai seama, dacă ajunge până la noi!

-Dar Biba nu se plânge?

-Biba? Dacă se plânge de mirosul de la porcii Danei? Păi n-apucă, ea se plânge de mirosul de la porcii lui Gică, din partea cealaltă.

Copilul Mare își pune ochelarii de soare pe vârful capului și încheie mica bulă în care ne-a băgat ca să ne salveze de la nostalgie:

-Deci practic Biba e la mijloc între rahații porcilor de la Dana și rahații porcilor de la Gică. Deci practic e la răscruce de vânturi.

Îngeri în pijama

-M-am rugat pentru tine, pentru tati, pentru sora mea, pentru mine, pentru Maia, pentru Paul, pentru România, pentru Franța, pentru Italia, pentru Germania, pentru Olanda.

-Bravo! Acum o să fim toți bine, toată lumea.

Cocoțată pe scara care duce la patul de sus, își dă o palmă peste frunte:

-Aaaa, am uitat să mă rog și pentru Europa!

Îi explic. Europa este o farfurie și pe ea se află, ca niște prăjituri, fiecare țară. Deci dacă te rogi pentru fiecare țară, te rogi de fapt și pentru Europa. Înțelegi? Da, sigur înțelege. Dar eu de unde știu? Știu eu, prind ocazia să închei ferm conversația.

E în pijama, s-a spălat pe dinți, trebuie doar să se mai culce. Dar acesta este cea mai grea acțiune, să se culce. Și ca în fiecare seară, trage de timp și spune ceva marcant la final, când tu ai stins lumina și ai vrea să te pleci, deci trebuie să îi răspunzi și nu mai poți să pleci.

-Sunt așa fericită că sunt aici, la voi! Când eram eu sus pe o steluță și așteptam să mă chemi în burta ta, mi-era teamă, că nu știam să ajung la tine, nu știam încotro să pornesc. Și Dumnezeu mă ținea în poală și m-a ajutat să nimeresc la tine.

Las lumina stinsă, să nu se vadă că nu mai sunt mami, m-am topit și m-am transformat în mirare mută. Nu e nevoie să vorbesc. Copil Mic zice mai departe, pe întuneric:

-Era bine acolo, dar eram singură și acum sunt așa de fericită cu voi și mi-e teamă să nu trebuiască să mă întorc iar pe steluță.

O iau în brațe pe întuneric. Stăm mult, pentru că nu pot să plec. Și când clădesc un răspuns cu aripi, demn de povestea ei de îngeruță, se desprinde și îmi zice:

-Auzi, ai zis cumva mai devreme că ai o farfurie cu prăjituri din Europa? Mi-aduci și mie? Dar vezi să nu te vadă tati, că zice că e târziu și că m-am spălat deja pe dinți.

Îngeroaica în pijama a redevenit copil.

Inventar

Nu înțelegeam multe din gesturile adulților care coordonau sinergic universul care mă cuprindea. Uneori nici nu încercam să înțeleg, pentru că gesturile lor erau mișcări ferme și sigure, toate aveau sens și deși părea că jucam toți într-o piesă de teatru, nimeni nu se oprea din joc. Nu înțelegeam de ce înfige mamaie un topor în pământ când începe furtuna și câinele o privește îngrozit. Nu înțelegeam de ce bunica termina de pus mălaiul și tărâțele în oala de borș și o prindea de păr pe mamaie, prefăcându-se că o trage și o ceartă și zicea: acruuu!

O mulțime de gesturi ștergeau granița dintre magie și practică gospodărească. Mi se dădea sirop de tuse și mi se spunea “Tatăl nostru” când răceam. Mă duceau la grădiniță, dar îmi puneau ceva roșu pe mine. Crezând că așa vor sta lucrurile toată viața, la infinit, nici nu eram atentă la ritualuri, le trăiam și mă lăsam pe mâna lor. Continue reading

În așteptare

După ce trecea Paștele, o vreme lungă nu ne mai aștepta nicio sărbătoare mare pentru care să fremătăm. Ne consumam timpul dintre nopți jucându-ne după ce veneam de la grădiniță, în așteptarea vacanței de vară. Ne dădeam în leagăn, jucam Popa Prostul cu niște cărți desperecheate certându-ne pe reguli pe care le inventam ad-hoc, găteam frunze cu noroi și roșii furate din grădină, cu pielea lor caldă în sieste vegetale pe araci lungi. Hrăneam cinci păpuși, Dragoș pleca la serviciu cu mașina mea cu pedale, împotmolindu-se în iarba groasă din mijlocul curții, eu făceam curat, el aducea frunze de salcâm acasă într-o sacoșă de textil în care cumpăra mamaie mărunțișuri de la magazin. Cu acele frunze urma să cumpărăm mâncare pentru cei cinci copii, să luăm benzină pentru mașină și să fim bogați.  Venea și vacanța, fix la timp. Obosisem să mă scol devreme să merg la grădiniță. După serbare și o bucurie amestecată cu emoții în dimineți reci, care două trei zile ne amețea pe amândoi, urma o perioadă cu zile infinite, fără întreruperi, ca niște cercuri. Dragoș venea la noi în curte cu noaptea în cap și striga la geam să mă scol și pleca pe întuneric, cu luna în brațe. Îl conduceam ca să pot încuia poarta în urma lui și îi auzeam mersul spre casă, prin colbul nopții, cu muzica pietrelor tot mai ștearsă sub picioarele lui. Ziua rămânea la masă și ne așezam pe banca de lemn din bucătăria de vară, întrerupți din joacă, cu o omletă cu ceapă verde între noi, din care el mânca harnic, eu nu mâncam mai nimic.
Dar nu apuca să se instaleze banalul solar al vacanțelor, că urma târgul de Sfântul Petru și Pavel. Ne pregăteam intens. Scuturam pușculițele, așteptând cât mai multe monede să refacă drumul înapoi spre noi. Zăngănitul lor ne dădea speranțe nebune și nu înțelegeam de ce nu curgeau mai multe. Toate. Niciunul nu era dispus să își spargă pușculița. Stabileam ce urma să cumpărăm, cu cine urma să mergem, cât aveam să stăm la târg. Dragoș se lăuda că el avea voie să meargă singur. Va merge singur!
-Nu vii nici măcar cu mine?
-Nu, că tu vii cu mă-ta mare și eu trebuie să stau după voi. Pe mine mă lasă mămica să merg singur.
Mă durea gândul că nu mergeam împreună și că el avea libertăți mult peste mine.  Încercam să o conving pe mamaie să mergem cât mai devreme și să stăm cât mai mult. Ea insista că trebuie să mergem la biserică și stăm la toată slujba. Nu e nimeni la ora asta în târg. Ardeam de teamă că poate Dragoș nici la biserică nu va trebui să vină și pe el îl vor lăsa să meargă la târg dis de dimineață și să stea toată ziua.
Îmi imaginam cum va fi. Ce îmi voi cumpăra. Ce cadouri voi lua pentru mama și tata când vor veni, pentru bunica, mamaie și tataie. Mă dau în comedii sau nu?  Mă lasă să îmi iau bulgări de flori de porumb în sirop sau își aduce aminte că anul trecut mi-a fost rău și am vomat tot drumul înapoi spre casă? Cât vom sta? Cu cine ne vom întâlni?
Venea și ziua târgului. Mergeam trasă de mână, fără zel, la biserică, flancată de bunica și mamaie, două vestale care nu mă scăpau din mână spre cele lumești. Stam dreaptă în biserică, privind mereu înapoi spre ușa de la intrare, să văd când apare Dragoș. Biserica se umplea de oameni și slujba începea. Clopotele trăgeau a sărbătoare, femeile îmbrăcate cu hainele lor bune aranjau farfurii cu prăjituri și lumânări drepte îmi măsurau ca niște clepsidre nerăbdarea. Slujba era începută de ceva vreme când ușa se mai deschidea o dată și apărea capul lui Dragoș, ca un soare mic și ciufulit. Era îmbufnat și sta înfipt în mijlocul mulțimii, refuzând să facă cruci în momentele când ceilalți se închinau, sperând că revolta lui e vizibilă. Eu radiam de bucurie. Deci îl obligaseră să vină la biserică. Nu plecase la târg.
După slujbă trebuia să ne întoarcem acasă, să mâncam și să ne odihnim puțin. Timpul părea o roată cu zimți care trece prin carnea mea. Îmi imaginam că Dragoș se dă chiar în acel moment în comedii și mănâncă turtă dulce sau că nu mai e nimeni în târg, tot ce a fost frumos s-a vândut deja, poate chiar s-a încheiat totul. Cât așteptam pe treptele casei singura să apară un miracol care să întrerupă deciziile celor mari, intra pe poarta Dragoș. Părea liniștit și deloc interesat în ce se întâmpla în miezul satului, de unde vântul aducea către noi mici rafale de râsete și muzică, parcă din altă lume.
-Ai fost la târg? răsucea el cuțitul în rană.
-Încă nu, o aștept pe mamaie. Tu?
-Nu încă, zicea el plin de dezinteres. O aștept pe mămica. Eu m-aș fi dus fără ea, ți-am zis doar, dar m-a rugat s-o aștept, că ar veni și ea și să nu treacă singură pe lângă câinii lui Tilică. O  aștept, na.. și o duc eu la târg.
Nu prea îl credeam, dar nu spuneam nimic. Și ne mai foiam o vreme, mai priveam înspre inima satului de unde răzbăteau fuioare de muzică înspre noi tăioase ca niște cuțite și apoi plecam în sfârșit spre târg, cu bunicile în dreapta și stânga noastră, îmbrăcate de sărbătoare.
Urma să ne cumpărăm mingiuțe de hârtie colorată umplute cu rumeguș și prinse cu fir elastic, turta dulce, acadele, ochelari de soare, brățară de plastic, pistol de apă, inel cu piatră lucitoare, moriști de vânt.
Urma să ne dăm în comedii și să țipăm, văzând în trecere siluetele bunicilor noastre râzând.
Urma să vedem copiii din sat îmbrăcați cu ce aveau mai festiv și cu gurile murdare de acadele roz.
Urma să strigăm unul la altul ca să ne înțelegem peste muzica tare din târg, să ne umplem de praf șosetele de la colbul uliței unde erau așezate una lângă alta tarabele cu mărfuri, să ne comparăm cumpărăturile și cheltuielile.
Și urma să ne îndreptăm spre casă o dată cu strângerea tarabelor și uscarea soarelui, mânați de la spate de o boare răcoroasă bruscă și de nemulțumirea bunicilor care se plângeau de marfa proasta și neseriozitatea vânzătorilor, și de poleiala unei lumi apuse, în care ele se cufundau întorcându-și chipul spre trecut.

 

 

 

Toporași pentru Isus

Drumul de la grădiniță spre casă trecea pe lângă biserică. Drumul de acasă la magazin trecea pe lângă biserică. Coboram de pe muchie ca să ajungem acasă pe lângă biserică. Ca să ajungem mai repede la drumul către Vizitii o luam prin curtea bisericii. Biserica era în mijlocul vieții noastre și morții erau acolo ca la ei acasă, unii doar traversau ulița de la casa lor cu țigla roșiatică și pomi la poarta de lemn ca să intre în casa lor eternă. Biserica era în vârful dealului din mijlocul satului și câteodată, când mă dădeam în leagăn noaptea, sub streașina casei, vedeam în depărtare, ca o cetate deasupra satului, biserica noastră, cu turla în lună. Părea mijlocul unui titirez și dacă o mână înaltă ar fi rotit-o, tot satul s-ar fi mișcat împreună cu ea, ca un derviș plutitor.  Continue reading