Dac-ar fi

Aprind un chibrit. Cum mai trosnește și cum se mai aprinde! Chibritul arde întocmai ca o lumânărică.

Doamne, ce an! A început direct cu februarie, ianuarie nici nu a existat și cumva nimeni nu a remarcat absenta începutului consacrat. Am supraviețuit bine și doar cu unsprezece luni. Februarie a deschis deci anul și pentru prima data nu am avut emoții și nu m-a durut că e ziua mea. Dimpotrivă, am aruncat pătura neagră cu care mă închid în coconul interior și nu am închis strâns ochii, așa cum fac de obicei.

Au urmat un martie cu mărțișoare făcute de mână și o primăvară fără griji, în care din bălțile cu noroi au crescut direct flori, învelite în aur. Măștilor aruncate pe jos le-au crescut aripi și grădinile invadate de pete albe și bleu cu urechi elastice s-au ridicat la cer în cercuri concentrice, ca niște rochii de înger.

Fără griji. De mult, aproape niciodată, nu am trăit fără griji. M-a și speriat puțin felul în care zilele au curs unele în altele ca o înșiruire de fulgi la prima ninsoare, imponderabile și luminoase, neamintind de nimic, neanunțând nimic. Nu eram obișnuită cu asta. M-am trezit dintr-o dată că trăiesc fiecare clipă așa cum îmi este dată și pe fiecare aș fi rugat-o să rămână, că e atât de frumoasă. Continue reading

Tăceri scumpe

Căldura adormise până și nucul. Stăteam toți pe scaune și nu vorbeam, toropiți de căldură, simțind doar degețelele copilului pipăindu-ne umerii și trecând de la unul la altul. Tocmai se întorsese cu tata de la magazinul din sat, unde oricât de proastă ar fi fost marfa, mereu se găsea ceva interesant de luat. De data aceasta copilul se întorsese cu mâinile aproape goale, nicio jucărie sau bomboană, doar o rolă mică, portocalie, cu cifre pe ea, căreia căldura verii nu îmi dăduse agerimea să îi aflu sensul.

-Mâncăm? a întrebat mama retoric.

-Mâncăm, a confirmat tata.

Stăm cu mâinile înnodate pe piept și nici unul nu simte vreun imbold să se miște.

-Du-te tu și pune masa, îmi zice mama. Și pune și față de masă.

-Nu mai pun, masa e de lemn, frumoasă, nu mai pun față de masă.

-Pune domnule față de masă când își spun!, țipă mama la mine. Ce, suntem la voi acasă aici, să stăm ca sărăntocii?

Acum îmi sare mie țandăra. Nu stăm ca sărăntocii dacă nu vrem să punem covoare pe jos. Ba da, stăm! Ba nu, nu stăm.

Tata tace. Soțul citește, între noi. Copilul trece tot în tăcere de la unul la altul. O anunț pe mama, ca să răsucesc securea mai adânc în carnea războiului, că intenționez să renunț și la perdele.

-Da renunță și la ușă! țipă mama la mine.

Tata iese din tăcere și intervine, zicând că până și lui i se pare urât să stăm fără perdele. Cine naiba mai stă fără perdele în țara noastră?! Ne certăm cu o forță uimitoare toți trei, nici n-ai fi zis că acum trei minute abia articulam din cauza căldurii, sub nucul care a auzit multe de la noi.

Mama e cea mai energică, mă acuză de diverse, gesticulează și etichetează. Și eu la fel, ripostez și etichetez.

Abia acum remarc hârtiuța portocalie de pe fruntea mamei. Scrie pe ea 2,50 RON. Tata e mai reținut. Și el are o etichetă, pe un umăr: 5,50 RON. Mă uit mirată și la mine. Pe sânul drept am o etichetă portocalie pe care scrie: reducere 50%. Pe sânul stâng am alta: mostră, cereți informații la casă.

Cu cât suntem mai isterici, cu atât prețul nostru e mai mic. Te și miri că funcționăm așa bine la prețurile astea derizorii.

Mă întorc spre soțul meu, mirată că poate sta departe de discuția asta și poate citi impasibil mai departe. Și pe el se odihnește o etichetă portocalie: 22 RON. Nu a scos o vorbă și e cel mai scump.

Și în timp ce conștientizez ceva ce știam de mult, că tăcerea e de aur, văd cum degețelele copilului lipesc mai departe etichete portocalii din rola pe care a adus-o cu ea de la magazin: pe nuc, pe scaune, pe masă, pe pisică. Probabil chiar acum trei vânzătoare caută prin tot magazinul etichetarul lor cu prețuri gata imprimate.

(2010. Reeditata 2021)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pacea tufănelelor

O tăcere fină se așază între noi, ca pulberea dintr-o cameră în care ai dansat energic. Privim amândouă vaza de lut verde în care am înghesuit grădina de la Măgura, acum când s-a dat stingerea: ultimele tufănele contorsionate, rezistente la frig și singurătate, cu bănuți mici, ca niște pui de găină încremeniți într-o toamna eternă. Rezistă de zile bune și încă împrăștie prin cameră un iz amărui și sobru, ca mirosul din cămara de la Măgura, care a supraviețuit ani de zile celor care au plecat.
Tăcerea dintre noi nu avea cum să dureze mult. Pânza ei fină nici nu atinsese încă pământul, că o și aud pe Copil Mic:
-Ce portocaliu interesant au florile acestea!
-Da. Dar nu sunt portocalii. Sunt galbene.
– Ba sunt portocalii, dar hai să încheiem discuția aceasta, că nu vreau să ne certăm.
-Să ne certăm? Cum așa? Ce te face să crezi că ne-am certa din asta? De câte ori s-a întâmplat până acum să ne certăm?
-Ei, nu, dar știi cum e. Poate tu insiști că sunt galbene, poate eu zic mereu că sunt portocalii, apoi tu țipi, apoi țip eu, apoi tu îmi dai o palmă peste față, eu te împing, tu mă muști, eu…De aceea zic, hai să nu mai vorbim niciodată despre asta.
Îmi plac oamenii care omoară conflictul din fașă. Dacă s-ar fi gândit vreodată capii popoarelor anticipativ la consecințe când se contraziceau pe culoarea unei țări, manualele de istorie ar fi fost mai subțiri, niciun război de descris. Cât despre pace, ea nu preocupă decât pe hippioți și pe Copilul Mic.

Rotirea cadrelor în baltă

Startul a fost greu: Copilul Mic era foarte mic şi bazinul de înot prea înfricoşător, profesorul prea burtos, ba prea păros şi pielea ei prea sensibilă. Să nu o mai ducem, că nu mai vrea. Apoi a apărut Carmen, machiată precum Cleopatra a Egiptului chiar şi când făcea scufundări. Copilul Mic a vrut mereu la înot, nici urmă de frică. A plecat Carmen, am plâns toţi o vreme de dorul ei, dar a apărut Monica. Şi Copilul Mic merge cu mare încântare la bazin, vrea să doarmă la bazin, vrea să mergem zilnic la bazin. Îmi spune că face scufundări, că înoată foarte departe, în largul bazinului, că stă fără să se ţină de Monica, ba chiar fără plută şi aripioare. Mă minunez. Eu nu pot vedea nimic din toate aceste progrese acvatice, părinţii nu mai pot aştepta, ca pe vremuri, lângă uşa de sticlă a piscinei.

O ţin de mână strâns şi coborâm în grabă pe scări, spre vestiare.
– Azi trec la semiînaintaţi, îmi zice mândră. Mai ales că mai e puţin şi fac şase ani.
– Semiavansaţi, o corectez.
– Da, la ăia.
– Serios? Deja? Bravo! Dar Monica nu mi-a zis nimic. Şi nu e pe vârste, e pe aptitudini. O să vorbesc cu ea.
– Nu e nevoie, o anunţ eu, zice şi pleacă spre piscină, lăsându-mă confuză.

Trebuia să mă gândesc la asta. Puterea de autoconvingere e cam la fel de mare ca autoevaluarea pozitivă exagerată. Ar fi în stare să se ducă neinvitată la grupa celor de la nivelul următor, pentru că ea simte că a venit momentul unei promovări.

O aştept în faţa şcolii de înot şi dau cu piciorul în frunze, uitându-mă la ceas. E momentul să încheie ora şi cobor încet scările, pregătindu-mă de sauna care mă aşteaptă în timp ce o îmbrac. Deja mă aşteaptă, tremurând de frig cu ochelarii pe frunte. Pe lângă ea trece Monica, pe care o opresc să întreb cum stau lucrurile.

Urcăm scările, cu bagajul umed atârnat de umăr.
– Am vorbit cu Monica, zice că eşti foarte harnică şi curajoasă şi faci progrese mari.
– Păi eu ţi-am zis, zice ea plictisită.
– Înoţi fără aripioare, fără plută, continui eu să îi fac statuie din stropi de apă.
– Ţi-am spus!
– Însă nu este încă vorba de trecut la semiavansaţi. Mai stăm la începători o vreme, ca să înveţi perfect. Nu ne grăbim.
– Of, eu ţi-am spus că trebuia să mă laşi pe mine să vorbesc, zice ea iritată, cu privirea la paşii ei urcând scările.

Şi ascultându-i tonul, mi-e clar că până şi Copilul Mic a abandonat speranţa că eu aş fi în stare să negociez ceva, oricât de mic.

Închis

Cui îi e dor de atmosfera dintr-un magazin comunist, să mă sune. Ştiu eu o librărie-papetărie unde timpul stă în loc şi 30 de ani de democraţie sunt o aiureală de la televizor. Nu doar decorul e aproximativ la fel cu cel din copilăria mea, dar nici aplombul comercial al vânzătoarei nu pare să se fi confruntat vreodată cu etichetele mai noi de amabilitate. Nu ridică ochii din ceva ce mâinile ei meşteresc sub tejghea. Răspunde vag la salut şi te lasă să cauţi până ţi se face rău cartea care îţi trebuie. Dacă ai gândul neinspirat să o întrebi pe ea de carte, îi sare ţandăra şi pufneşte ca şi cum eşti orb şi insişti să joci Sudoku, cartea era aici, cum de n-o vezi, pofti, aici era cartea! Dacă totuşi nu o întrebi şi te apuci să cauţi singur, îi sare o ţandără şi mai mare, un buştean de-a dreptul. Alo, alo, ce facem, zăpăcim bine cărţile ca să nu le mai găsească nici mama, nu? Şi priveşte peste tejghea ca profesorul când dă teză şi aude fojgăieli prin bănci. Continue reading