În așteptare

După ce trecea Paștele, o vreme lungă nu ne mai aștepta nicio sărbătoare mare pentru care să fremătăm. Ne consumam timpul dintre nopți jucându-ne după ce veneam de la grădiniță, în așteptarea vacanței de vară. Ne dădeam în leagăn, jucam Popa Prostul cu niște cărți desperecheate certându-ne pe reguli pe care le inventam ad-hoc, găteam frunze cu noroi și roșii furate din grădină, cu pielea lor caldă în sieste vegetale pe araci lungi. Hrăneam cinci păpuși, Dragoș pleca la serviciu cu mașina mea cu pedale, împotmolindu-se în iarba groasă din mijlocul curții, eu făceam curat, el aducea frunze de salcâm acasă într-o sacoșă de textil în care cumpăra mamaie mărunțișuri de la magazin. Cu acele frunze urma să cumpărăm mâncare pentru cei cinci copii, să luăm benzină pentru mașină și să fim bogați.  Venea și vacanța, fix la timp. Obosisem să mă scol devreme să merg la grădiniță. După serbare și o bucurie amestecată cu emoții în dimineți reci, care două trei zile ne amețea pe amândoi, urma o perioadă cu zile infinite, fără întreruperi, ca niște cercuri. Dragoș venea la noi în curte cu noaptea în cap și striga la geam să mă scol și pleca pe întuneric, cu luna în brațe. Îl conduceam ca să pot încuia poarta în urma lui și îi auzeam mersul spre casă, prin colbul nopții, cu muzica pietrelor tot mai ștearsă sub picioarele lui. Ziua rămânea la masă și ne așezam pe banca de lemn din bucătăria de vară, întrerupți din joacă, cu o omletă cu ceapă verde între noi, din care el mânca harnic, eu nu mâncam mai nimic.
Dar nu apuca să se instaleze banalul solar al vacanțelor, că urma târgul de Sfântul Petru și Pavel. Ne pregăteam intens. Scuturam pușculițele, așteptând cât mai multe monede să refacă drumul înapoi spre noi. Zăngănitul lor ne dădea speranțe nebune și nu înțelegeam de ce nu curgeau mai multe. Toate. Niciunul nu era dispus să își spargă pușculița. Stabileam ce urma să cumpărăm, cu cine urma să mergem, cât aveam să stăm la târg. Dragoș se lăuda că el avea voie să meargă singur. Va merge singur!
-Nu vii nici măcar cu mine?
-Nu, că tu vii cu mă-ta mare și eu trebuie să stau după voi. Pe mine mă lasă mămica să merg singur.
Mă durea gândul că nu mergeam împreună și că el avea libertăți mult peste mine.  Încercam să o conving pe mamaie să mergem cât mai devreme și să stăm cât mai mult. Ea insista că trebuie să mergem la biserică și stăm la toată slujba. Nu e nimeni la ora asta în târg. Ardeam de teamă că poate Dragoș nici la biserică nu va trebui să vină și pe el îl vor lăsa să meargă la târg dis de dimineață și să stea toată ziua.
Îmi imaginam cum va fi. Ce îmi voi cumpăra. Ce cadouri voi lua pentru mama și tata când vor veni, pentru bunica, mamaie și tataie. Mă dau în comedii sau nu?  Mă lasă să îmi iau bulgări de flori de porumb în sirop sau își aduce aminte că anul trecut mi-a fost rău și am vomat tot drumul înapoi spre casă? Cât vom sta? Cu cine ne vom întâlni?
Venea și ziua târgului. Mergeam trasă de mână, fără zel, la biserică, flancată de bunica și mamaie, două vestale care nu mă scăpau din mână spre cele lumești. Stam dreaptă în biserică, privind mereu înapoi spre ușa de la intrare, să văd când apare Dragoș. Biserica se umplea de oameni și slujba începea. Clopotele trăgeau a sărbătoare, femeile îmbrăcate cu hainele lor bune aranjau farfurii cu prăjituri și lumânări drepte îmi măsurau ca niște clepsidre nerăbdarea. Slujba era începută de ceva vreme când ușa se mai deschidea o dată și apărea capul lui Dragoș, ca un soare mic și ciufulit. Era îmbufnat și sta înfipt în mijlocul mulțimii, refuzând să facă cruci în momentele când ceilalți se închinau, sperând că revolta lui e vizibilă. Eu radiam de bucurie. Deci îl obligaseră să vină la biserică. Nu plecase la târg.
După slujbă trebuia să ne întoarcem acasă, să mâncam și să ne odihnim puțin. Timpul părea o roată cu zimți care trece prin carnea mea. Îmi imaginam că Dragoș se dă chiar în acel moment în comedii și mănâncă turtă dulce sau că nu mai e nimeni în târg, tot ce a fost frumos s-a vândut deja, poate chiar s-a încheiat totul. Cât așteptam pe treptele casei singura să apară un miracol care să întrerupă deciziile celor mari, intra pe poarta Dragoș. Părea liniștit și deloc interesat în ce se întâmpla în miezul satului, de unde vântul aducea către noi mici rafale de râsete și muzică, parcă din altă lume.
-Ai fost la târg? răsucea el cuțitul în rană.
-Încă nu, o aștept pe mamaie. Tu?
-Nu încă, zicea el plin de dezinteres. O aștept pe mămica. Eu m-aș fi dus fără ea, ți-am zis doar, dar m-a rugat s-o aștept, că ar veni și ea și să nu treacă singură pe lângă câinii lui Tilică. O  aștept, na.. și o duc eu la târg.
Nu prea îl credeam, dar nu spuneam nimic. Și ne mai foiam o vreme, mai priveam înspre inima satului de unde răzbăteau fuioare de muzică înspre noi tăioase ca niște cuțite și apoi plecam în sfârșit spre târg, cu bunicile în dreapta și stânga noastră, îmbrăcate de sărbătoare.
Urma să ne cumpărăm mingiuțe de hârtie colorată umplute cu rumeguș și prinse cu fir elastic, turta dulce, acadele, ochelari de soare, brățară de plastic, pistol de apă, inel cu piatră lucitoare, moriști de vânt.
Urma să ne dăm în comedii și să țipăm, văzând în trecere siluetele bunicilor noastre râzând.
Urma să vedem copiii din sat îmbrăcați cu ce aveau mai festiv și cu gurile murdare de acadele roz.
Urma să strigăm unul la altul ca să ne înțelegem peste muzica tare din târg, să ne umplem de praf șosetele de la colbul uliței unde erau așezate una lângă alta tarabele cu mărfuri, să ne comparăm cumpărăturile și cheltuielile.
Și urma să ne îndreptăm spre casă o dată cu strângerea tarabelor și uscarea soarelui, mânați de la spate de o boare răcoroasă bruscă și de nemulțumirea bunicilor care se plângeau de marfa proasta și neseriozitatea vânzătorilor, și de poleiala unei lumi apuse, în care ele se cufundau întorcându-și chipul spre trecut.

 

 

 

Toporași pentru Isus

Drumul de la grădiniță spre casă trecea pe lângă biserică. Drumul de acasă la magazin trecea pe lângă biserică. Coboram de pe muchie ca să ajungem acasă pe lângă biserică. Ca să ajungem mai repede la drumul către Vizitii o luam prin curtea bisericii. Biserica era în mijlocul vieții noastre și morții erau acolo ca la ei acasă, unii doar traversau ulița de la casa lor cu țigla roșiatică și pomi la poarta de lemn ca să intre în casa lor eternă. Biserica era în vârful dealului din mijlocul satului și câteodată, când mă dădeam în leagăn noaptea, sub streașina casei, vedeam în depărtare, ca o cetate deasupra satului, biserica noastră, cu turla în lună. Părea mijlocul unui titirez și dacă o mână înaltă ar fi rotit-o, tot satul s-ar fi mișcat împreună cu ea, ca un derviș plutitor.  Continue reading

Janis Joplin și căpșuni

Adusese tata din Pamir și un casetofon. Era de zece ani în casa noastră și nu îl prea folosise nimeni în toți acești ani pentru că ai mei se luaseră cu viața, viața se luase de ei și nimeni nu mai avusese stare pentru muzică. Mie îmi venise vremea să îmi găsesc un refugiu, îl găsisem și pentru asta era nevoie de un casetofon. A intrat în viața mea звуковой, un BCA de plastic negru, greu, cu clape ca un pian, în care intra o caseta. Îl pusesem pe noptiera de la capul meu și prietenul meu rus a fost cel mai fidel și intim spectator al celor patru ani de liceu. Îl hrăneam cu casete piratate, luate de la chioșcul din piața Gorbaciov, unde niște băieți cu păr lung și niciodată spălat, pe care eu îi numeam sincer rockeri, se înghesuiau într-o fosta tonetă de bilete de autobuz si umpleau brichete cu gaz, vânzând și casete. Sau invers. Cumpăram de la ei, din alocație, o casetă in fiecare lună. Achiziționam pe bâjbâite, fără cunoștințe sau surse de informare, doar din instinct. Se întâmpla câteodată să cumpăr The Doors și ultimele cântece de pe casetă să fie cu Beatles, să iau Queen și câteva cântece să fie cu Abba. Capul meu de clasa a noua nu se gândea că muzica fusese copiată în grabă și din neglijență rămăseseră piesele altei formații, eu credeam că artiștii colaborau între ei, aveau concerte comune, așa cum vedeam pe scena Căminului Cultural, la țară, pe Monica Anghel împărțind podiumul cu Mădălina Manole și nimănui nu i se părea asta vreo ciudățenie. Oricum găseam greu muzica mea și trăiam mereu defazat, nu eram sincronizată la ce ascultau colegii mei și când discotecile din oraș se colorau sonor cu Britney Spears, eu mă retrăgeam în scoica singurătății mele și ascultam suferințele altei generații. Continue reading

Pachet de acasă

Când veneam de la grădiniță prin ultima zăpadă a anului, bătătorită și înghețată, cu mărțișorul în piept ca o medalie a speranței, o găseam pe bunica aplecată deasupra mesei din bucătărie. Avea spatele cald îmbrăcat în florile de textil ale unei rochii cu primăvară eternă și mâinile ninse de făină transformau un infinit de cocă în opturi aliniate ca niște soldați pe un câmp de luptă gospodăresc. Îmi lăsa deoparte un deal mic de cocă, să contribui și eu la această armată moale. Mucenicii mei erau rebeli și mari, păreau recrutați în grabă dintr-un cătun de uriași. Stăteau ultimii la coadă, înainte de a-i arunca bunica în apa care fierbea pe foc și în cameră era liniște, focul tăcea roșu și soldații noștri intrau unul câte unul în neantul din oală. Găteam deci împreuna, lângă sobă, păzind calvarul fierbinte. Câteva zile la rând mâncam și dimineața la plecare și când mă întorceam de la școală mucenici cu nucă și zahăr, neînțelegând nimic din martirajul lor vechi, alături de tataie care îi rupea cu lingura în farfurie, absent, cu gândul la dulapul pus la încleiat în atelier din comanda preotului. Continue reading

Bucătăria noastră ca un câmp de luptă

-Sarea! Unde este sarea?

-Pe masă.

-Care masă? Nu o văd!

Uite-o, pe cealaltă masă.

-De ce dracu nu e niciodată pe masa care trebuie? Ce caută pe cealaltă masă, pe masa unde mănâncă nimeni? Când toți mănâncă la masa asta?!

Ma întind după sare și o pun pe masa unde mâncăm toți. O mână se întinde și ridică în aer ca pe un rege nou născut borcanul cu o sare imaculată, ca la Polul Nord. Particule fine ning fără zgomot peste o farfurie îngreunată sub un munte de carne în sos de roșii.

-E iodată! Avem pe masă sare iodată!! Neiodată nu avem? De ce trebuie să mâncăm sare iodată daca nu avem probleme cu iodul ? Mi se pare o tâmpenie ! Un abuz! 

Guri pline și suflete supărate se apleacă ritmic deasupra unei mese rotunde care ne unește pe toți, în pauza de prânz. Câteodată, masa care ne unește ne dezbină și rotunjimea ei se sparge în mici baraje de concepții care ne separă. O parte din comeseni susține că ne trebuie sare iodată, că nu degeaba ministerul a stabilit că populația trebuie să mănânce sare iodată. Pe partea opusă a versantului salin ceilalți văd în asta o decizie abuzivă care vrea să ucidă subversiv, prin exces de iod, populația sănătoasă. Stai liniștit la masă, mănânci ca să trăiești, dar mori fără să îți dai seama. Mesteci absent particule cubice de moarte, de dimensiune 0-2 mm.

-Trebuie neapărat să îi spunem doamnei Letiția să ne cumpere sare neiodată! Că nu e o avere! Continue reading