Evidența îngerilor

Toamna aceasta parcă a înecat toţi îngerii galbeni ai frunzelor. Pluteşte o stare de plumb pe străzi şi nicio veselie nu e curmată de sirenele ambulanţelor care trec mereu pentru că veselia s-a topit de mult. Merg cu Cristi spre Evidenţa Populaţiei, să facem viză de flotant. Trecem prin bălţi ca nişte minuscule oceane pentru fiinţe care nu se văd, luăm în picioare frunze înmuiate de apă, încercăm să vorbim şi nu prea se leagă nimic. Avem la subraţ mapa cu documente şi o ţinem strâns, să nu pierdem din ea foi din documentele esenţiale care îţi validează existenţa. Nişte organe externe, de hârtie, fără care nimic nu am mai fi şi fără care nici viză de flotant nu am primi. Intrăm în curtea liceului unde se află sediul Evidenţei Populaţiei. Liceul e pustiu şi prin ferestrele deschise ploaia intră fără niciun efort înăuntru, ocolind iedera uscată care a îmbrăcat clădirea. E o clădire care nu te invită la nimic şi îmi amintesc brusc de toate instituţiile mari şi gri care mi-au înghiţit tinereţea. Lângă liceul inert, chiar lângă intrare, e biroul Evidenţei. O evidenţă invizibilă, pentru că de pe muşamaua de pe fronton, care ar fi trebuit să anunţe menirea ei, literele au fugit ca elevii la materiile nesuferite. Curtea liceului nu are niciun elev, doar câţiva oameni dornici să fie luaţi în evidenţă. Două doamne de la Chişinău, fiul în negru, cu gleznele goale ieşind din adidaşii albi, un domn gras cu masca pe frunte, un copil gras fără mască, o femeie amărâtă cu o sacoşă de Lidl în care ţine ascunse documentele, să nu le plouă, fiul ei adult, cu handicap sever, un bărbat înalt care fumează, Cristi şi eu. Ne uităm unii la alţii, fără cuvinte. Domnul care fumează ne priveşte pe toţi şi zice:
– Nu vă uitaţi la mine, aranjaţi-vă cumva, eu nu sunt la coadă.

Nimeni nu zice nimic, nu ne mişcăm, ca nişte melci de toamnă care şi-au pierdut direcţia.
– Eu lucrez aici, mai punctează omul în căutarea unui triumf.

Dar nu iese în evidenţă. Stăm cuminţi până când Cristi le zice tuturor, ca actorul care sparge gheaţa unei piese:
– Noi avem programare. În 5 minute e rândul nostru.

Nu ştiu ce e cu oamenii astăzi, dar nu vociferează nimeni, nu se enervează nimeni. Fiul cu handicap mă priveşte direct şi lung, fără pauză, ca pe un obiect straniu, neidentificat. Nu are nicio reţinere şi mama lui nici nu îl bagă în seamă, încălzeşte la piept sacoşa cu documente ca pe un copil fragil. Celălalt băiat, în negru, întinde mâna şi îi dă cu tandreţe mamei lui o şuviţă peste ureche. Femeia nu reacţionează, doar cealaltă, care este cu ei, îl întreabă:
– Da ţâie nu ţâ-i frig aşa, cu cracii ăia goi? Vez sî n-ajungi pin spitale, că-i vai ş-amar. Doctorii abia aşteaptâ sâ mai scapi di unu, îţ puni ventilatorul aşela pi gât şî ăla eşti. Ca frate-miu, de la Chişinău. O intrat pă pişoarle lui şi o ieşât mort.

Băiatul cu handicap mă fixează în continuare cu privirea. Mi-e frig, stau în curte să ne vină rândul. Continue reading

Ce facem

Aflăm fără mare surprindere, dar cu tristeţe, că a murit fratele viitorului rege. Nici urmă de rivalitate între ei, şirul urmării la tron se ştie de secole. În plus prinţul avusese un accident de schi. Ce facem? Pregătim un comunicat? Şi dacă da, ce facem cu el? Abordăm o atitudine pasivă: îl facem, dar nu spunem nimănui, însă dacă sună cineva, trimitem rapid comunicatul, că e gata? Sau mai bine îl facem, dar nu aşteptăm după nimeni, preluăm noi iniţiativa şi dăm presei? Deci cum procedăm? Deocamdată nu facem nimic, la 10:30 realizăm că ne trebuie aprobare de la minister. Uitasem de asta. Trimitem pe la 12 e-mail la minister. Cerem sfat urgent ce trebuie făcut în situaţia aceasta. Aşteptăm. Cât aşteptăm, verificăm corespondenţe, confirmăm prezenţe la eveniment, uităm unde am pus invitaţiile.

La 13:30 ne dăm seama că trebuie să facem ceva cu steagul. Îl coborâm la jumătatea catargului, ca la eroi? Punem fâşia portocalie peste el? Alături de el? Cum se pune, de fapt? Nu era rege, deci nu modificăm poziţia steagului? Ce facem? Trimitem e-mail la minister. Cerem sfat urgent ce trebuie făcut cu steagul. Aşteptăm. Cât aşteptăm, şefa mă roagă şoptit, să nu o audă şeful mare, dacă pot să o mai ajut cu ceva personal. De data aceasta nu, nu trebuie să sun menajera Maria să o rog să mai frece depunerea acea de piatră de lângă wc. Îmi întinde o foaie de matematică împăturită şi zice:
-Te rog tradu-mi ce scrie aici, e de la doamna Maria. Mi l-a lăsat pe masă, l-am găsit aseară când am intrat. E ceva urgent?

Deschid biletul şi mă uit la literele scrise apăsat cu un pix a cărui mină probabil aşteaptă la rândul ei aprobare de la minister ca să funcţioneze: “misa rupt băţu la mop. Loaţimi altu. Numa bine. duamna Maria.’ Îi traduc şi ea e fericită că nu e nicio urgenţă şi doamna Maria nu o anunţă că iar a găsit gândaci.

Mă uit pe geam şi văd că se apropie furtuna. Mai verificăm emailurile cu toţii. E vineri, ora 16:00, zi scurtă, ministerul nu a răspuns. Şi în praful răscolit de furtună e o apăsare galbenă şi amăruie, ca atunci când moare departe un prinţ care nu e al tău. Închidem calculatoarele şi plecăm acasă.

(2014)

Inventar de priorități necesare

Ce am eu în poşetă: un calendar mic, portofel cu 2 lei, un set de chei de Bucureşti, un set de chei de dincolo, o cretă mică, un ruj, o oglindă dublă, un pompom făcut de Copilul Mare când era mic, să îmi poarte noroc, şerveţele uscate, şerveţele umede cu miros de lavandă, un cal de şah, un pion de şah, nişte foi goale, un pix care merge, un pix care nu merge, o cutie de chibrituri, un eşantion de parfum, cărţi de vizită ale câtorva persoane pe care nu o să le contactez niciodată, abonamentul de înot al Copilului Mic, o pietricică din grădina de la Măgura, o pastilă anonimă, fără ambalaj, pentru situaţii care necesită o pastilă, ochelarii, tocul ochelarilor, carduri colorate pentru reduceri imense la diverse magazine, dar care nu se aplică niciodată în zilele când merg eu la acele magazine; telefonul mobil; o iconiţă; gentuţa de lână a unui îngeraş de fetru; o carte; un semn de carte, dar nu în carte; clame şi elastice de păr ale Copilului Mic; un kit mic de aţe colorate, ac de cusut şi un nasture; o pungă cu tămâie pe care mi-a dat-o tanti L. să fac ceva cu ea şi eu nu ştiu ce să fac cu ea.

Ce are Copilul Mare în poşetă: nimic, pentru că nu poartă aşa ceva, deoarece se ştie că numai babele poartă poşetă.

Ce are Copilul Mic în poşetă: trei bolovani, o bucată de pavaj, o foarfecă şi buretele de vase, ud.

Voi ce ţineţi în micul univers mobil de lângă şoldul drept? Trimiteţi răspunsurile voastre pe adresa redacţiei LiterNet. Într-o poşetă.

Excursii

Ieri seara am ajuns din întâmplare, prima dată după foarte mulţi ani, în Cişmigiu. Eram cu copilul, ne-am plimbat amândouă o vreme. Apoi ea s-a dat în leagăne cu o fetiţă finlandeză, aşa zicea ea, deşi pe fetiţă o chema Roxy şi vorbea română. Am mâncat îngheţată şi parcă aş fi făcut o excursie printre năluci, ultima oară trecusem pe acolo ca studentă, coboram din 601 şi purtam o geantă verde. S-au schimbat magazinele, vitrinele, atmosfera, au murit cinemaurile de pe Elisabeta, a reînviat Gambrinus, a dispărut celebrul restaurant Dunărea, nu a reînviat Cireşica, s-a deschis un magazin de pantofi turceşti făcuţi în China, dar afară au rămas vitrinele cu oglindă, de pe vremea când acolo era un bijutier şi eu am trecut într-o zi de vară, între două cursuri şi patru plictisuri. Mă oprisem în faţa magazinului de bijuterii, atrasă de fotografia foarte veche a unei femei din secolul trecut agăţată în perete, lângă un ceas mare. Mi s-a părut foarte tare că mă uit la mine însămi, minele meu din alt secol, păr ondulat, negru, un chip fără frumuseţe, privind serios şi nesigur. Desigur nu eram eu, nici nu aveam cum, dar mi-a rămas senzaţia aceea că eu, studenta de 21 de ani, cu capul tulbur, am trecut pe lângă mine femeia din 1890, cu capul tulbur. Şi aseară am văzut că în mijlocul atâtor modificări comerciale şi arhitecturale, magazinul supravieţuise, dar nici urmă de poza, bijutier sau ce fusese odată, doar o mare de papuci turceşti pentru nişte picioare româneşti.

S-au schimbat multe şi cu toate acestea nimic. Cu copilul de mână, aş fi vrut să trec, dar poate nu mai era momentul şi nici eu n-am avut inima tare, pe la un magazin mic şi întunecat de pe partea cealaltă a Elisabetei. Intram acolo des şi chiar şi atunci mă întrebam cum de supravieţuise şi mai rezista obscurul magazin central, în care vindeau bijuterii de lemn două surori bătrâne şi irascibile. Nu ştiu dacă le făceau ele, unele erau demodate, altele păreau nişte improvizaţii triste, o rotiţă tăiata dintr-un capac de borcan, pictată, o piuliţă, o mărgea de lemn. De milă, de aiureală, de curiozitate, cumpăram. Şi păream să fiu singura clientă. Nu îmi imaginez că au dat faliment, pentru că falimentul nu putea să existe în lumea lor. Probabil magazinul a dispărut prin extincţia surorilor. Poate de fapt nici n-a existat altundeva decât în capul meu. De aceea nici n-am avut curajul să trec aseară pe acolo, în căutarea lui.

Am plecat de lângă fetiţa finlandeză şi ne-am plimbat pe lângă apă. La plecare, când ne apropiam de ieşirea din parc, văd pe băncuţele pline de tineri şi bătrâni în soare un domn foarte în vârstă, ţinând de mână o doamnă la fel de în vârstă, cu sprâncene groase, roşii. Domnul se adresa altei doamne, tot bătrână, care îl privea înmărmurită: aşa se manifestă boala la ea, nu mai avem ce să facem. Nu există tratament.

Şi o spunea cu o tristeţe de om tânăr care tocmai aflase că îi va muri soţia, ca personajele lui Boris Vian. Doamna străină îi privea dând din cap în tăcere, cu albastrul privirii lucind metalic. Mă uit mai atent la soţie, nu părea să participe la dialog. Era atât de zâmbitoare şi senină că mi-am dat seama că avea în cap doar păsări albe, nicio urmă de negru. Aşa s-o fi manifestând boala ei. Când am trecut pe lângă băncuţa pe care stăteau ei, un stol de porumbei s-a ridicat ciufulit. Doamna a întors capul şi i-a zis copilului, zâmbind:
– Fetiţo dragă, ce faci?
– Bine, i-a zis copilul, zâmbind înapoi.
– Vrei să dansăm?
– Nu, mulţumesc.
– Ce păcat!

Şi a zâmbit, nestânjenită de refuzul copilului, mai departe.
Am ieşit din parcul cu năluci, privind în viitor cu copilul de mână.

(2014)

Cui i-e frică de cefereu

Stăm mult în picioare, într-o căldură pe care nimic nu o tulbură, nici măcar semnalul sonor care imită refrenul operetei “Crai nou”. Așteptăm în spatele unor clienți cu foarte multe întrebări și dileme să ne vină rândul la bilete. Ne uităm des la ceas, cu nervozitatea specifică oamenilor în gări. Ne vine în sfârși rândul.

-Trei pentru București, îi zic doamnei și îmi amintesc brusc că nu mai am bani cash la mine atât cât credeam pentru că am lăsat mai mult decât trebuia taximetristului.

-Nu e o problemă, puteți plăti cu cardul, zice vânzătoarea și mă liniștesc brusc.

Nu am mai mers de mult cu trenul și nu mi-am mai luat bilete din gară, înaintea plecării trenului. Ce bine că digitalizarea a ajuns și la Brașov!

Iau biletele și ne îndreptăm spre panoul care anunță plecările. București- linia 1. Panoul electronic seamănă cu cel din aeroport. Încă o revelație veselă. Târâm bagajele până la linia întâi, prin pasajul întunecat și cu miros de urină. Aici modernitatea încă nu a ajuns, nu merge subteran.

Și ne așezăm pe o bancă, în așteptarea acelui moment magic când trenul apare la orizont și e un punct diluat și roșu, apoi devine o lăcustă tot mai mare care se oprește brusc. Îmi vine în minte peronul gării de acasă, când plecam la facultate și tata mă ducea la gară cu bagajul. Gara era plină de studenți și părinți și era o gălăgie veselă intermitentă, pe care o acoperea vocea operatoarei, prin stație. Se făcea brusc liniște pentru că un an de zile banda cu vocea fluctua sonor așa:

Trenul de călători 1425 din direcția Bacău cu oprire în stațiile Adjud, Mărășești, Focșani, Râmnicu-Sărat sosește în stația Buzău la linia 2 și pleacă în direcția Mizil, Ploiești Sud, București Nord. Trenul are în componență 8 vagoane și începe cu numărul 1 bis după locomotivă.

Informațiile generale erau strigate cu voce tare, în timp ce acelea cu adevărat relevante erau spuse în șoaptă, ca și cum un mare secret al CFR-ului urma să fie dezvăluit nouă, celor de pe peron.

Mulțimea tăcea brusc și alerga bezmetică în toate părțile, neștiind dacă ce au auzit era corect sau doar proiecția minții lor. Începeau să se întrebe unii pe alții, gesticulând cu bagajele în aer:

-Nu vă supărați, ăsta e trenul spre București? La ce linie a zis că trage?

Tata zicea mereu: să nu îți vină să faci ca Gabriel Dorobanțu?! Să îți fie frică de chefereul român? Și râdeam amândoi, că niciunul nu uitase cântecul care ne obsedase prin tâmpenie ani la rând la radioul din bucătărie: hai vino iar în gara noastră mică, privește-mă să vezi cât mi-e de frică.

Urcăm în tren. Găsim imediat locuri, ușa glisează cu senzor, ne așezăm pe scaune din textil destul de curate, aerul condiționat face vara mai decentă. Am un mic fior că nu suntem în trenul de București, dar ridic privirea și văd afișaj la capătul vagonului: Vă aflați în trenul București Nord, numărul 1145, vagonul 2. Astăzi este 5 august, ora 15:30. Temperatura la exterior este 37 de grade. Temperatura la interior este 26 de grade.

Incredibil, îmi zic. Asta da sincronizare cu modernitatea. Nu mai bâjbâi aiurit prin tren, verificând în ce vagon te afli. Mai știi și data și ora și temperatura. Stând pe scaun afli fără stres că ai plecat din Brașov la ora x și ajungi la București la ora y.

Încântată, mai ridic o dată privirea. Suficient cât să citesc această informație pe afișaj:

-Următoarea stație: Cluj Napoca.