Toamna aceasta parcă a înecat toţi îngerii galbeni ai frunzelor. Pluteşte o stare de plumb pe străzi şi nicio veselie nu e curmată de sirenele ambulanţelor care trec mereu pentru că veselia s-a topit de mult. Merg cu Cristi spre Evidenţa Populaţiei, să facem viză de flotant. Trecem prin bălţi ca nişte minuscule oceane pentru fiinţe care nu se văd, luăm în picioare frunze înmuiate de apă, încercăm să vorbim şi nu prea se leagă nimic. Avem la subraţ mapa cu documente şi o ţinem strâns, să nu pierdem din ea foi din documentele esenţiale care îţi validează existenţa. Nişte organe externe, de hârtie, fără care nimic nu am mai fi şi fără care nici viză de flotant nu am primi. Intrăm în curtea liceului unde se află sediul Evidenţei Populaţiei. Liceul e pustiu şi prin ferestrele deschise ploaia intră fără niciun efort înăuntru, ocolind iedera uscată care a îmbrăcat clădirea. E o clădire care nu te invită la nimic şi îmi amintesc brusc de toate instituţiile mari şi gri care mi-au înghiţit tinereţea. Lângă liceul inert, chiar lângă intrare, e biroul Evidenţei. O evidenţă invizibilă, pentru că de pe muşamaua de pe fronton, care ar fi trebuit să anunţe menirea ei, literele au fugit ca elevii la materiile nesuferite. Curtea liceului nu are niciun elev, doar câţiva oameni dornici să fie luaţi în evidenţă. Două doamne de la Chişinău, fiul în negru, cu gleznele goale ieşind din adidaşii albi, un domn gras cu masca pe frunte, un copil gras fără mască, o femeie amărâtă cu o sacoşă de Lidl în care ţine ascunse documentele, să nu le plouă, fiul ei adult, cu handicap sever, un bărbat înalt care fumează, Cristi şi eu. Ne uităm unii la alţii, fără cuvinte. Domnul care fumează ne priveşte pe toţi şi zice:
– Nu vă uitaţi la mine, aranjaţi-vă cumva, eu nu sunt la coadă.
Nimeni nu zice nimic, nu ne mişcăm, ca nişte melci de toamnă care şi-au pierdut direcţia.
– Eu lucrez aici, mai punctează omul în căutarea unui triumf.
Dar nu iese în evidenţă. Stăm cuminţi până când Cristi le zice tuturor, ca actorul care sparge gheaţa unei piese:
– Noi avem programare. În 5 minute e rândul nostru.
Nu ştiu ce e cu oamenii astăzi, dar nu vociferează nimeni, nu se enervează nimeni. Fiul cu handicap mă priveşte direct şi lung, fără pauză, ca pe un obiect straniu, neidentificat. Nu are nicio reţinere şi mama lui nici nu îl bagă în seamă, încălzeşte la piept sacoşa cu documente ca pe un copil fragil. Celălalt băiat, în negru, întinde mâna şi îi dă cu tandreţe mamei lui o şuviţă peste ureche. Femeia nu reacţionează, doar cealaltă, care este cu ei, îl întreabă:
– Da ţâie nu ţâ-i frig aşa, cu cracii ăia goi? Vez sî n-ajungi pin spitale, că-i vai ş-amar. Doctorii abia aşteaptâ sâ mai scapi di unu, îţ puni ventilatorul aşela pi gât şî ăla eşti. Ca frate-miu, de la Chişinău. O intrat pă pişoarle lui şi o ieşât mort.
Băiatul cu handicap mă fixează în continuare cu privirea. Mi-e frig, stau în curte să ne vină rândul. Continue reading