Sub ștergar

Aveam trei prietene cu care mă înțelegeam bine: mămăliga fierbinte care mă aștepta în fiecare zi când veneam de la grădiniță, sora ei mai sobră, coliva, care mă aștepta uneori sâmbăta și regina tuturor: pâinea de casă.

-În rest, fata asta nu e prietenă cu mâncarea, mă prezenta mamaie ca pe o raritate altor femei care veneau la noi.

-Se vede, mă cântăreau ele din priviri. Mănâncă, fetiță, să te faci mare, ce, vrei să rămâi mică?! Mănâncă!

Nu mâncam. Dar mă bucuram să sărut soarele fierbinte al mămăligii, când intram în casă. Mă aștepta pe masă, trimițând prin ștergarul care o acoperea cercuri de abur cât ea de mari, ca niște variante ale ei translucide și incorporale. Îmi puneam palmele deasupra feței ei fierbinți și opream aburii ca pe niște nori. Apoi ridicam ștergarul și îmi apropiam fața de crusta ei în formare, închizând ochii.

După un calendar interior și altul al satului, bunica și mamaie făceau pomeni. Era ceva solemn în spatele lor aplecat deasupra plitei, învârtind într-o mămăligă cenușie și tragică: coliva. Bunica lua coliva de pe foc și o lăsa o noapte la rece, acoperită cu un prosop curat. Rămânea o dâră de solemnitate ca o cărare între plită și locul unde se odihnea coliva și când nu mă vedea nimeni, ieșeam în șosete pe hol și ridicam prosopul, să văd ce face. Coliva nu transmitea nimic din voioșia primitoare a mămăligii, ea nu unea oameni la o masă, ea doar amintea de cineva. Dimineața mă trezeam târziu și vedeam din pat spatele bunicii aplecat peste vasul cu coliva care se lăsa frământată și amestecată cu zahăr și nucă. Bunica aranja coliva pe o farfurie și îi făcea o cruce din zahăr pudră pe mijloc, o punea cu grijă într-un coș cu colaci și vin. Coșul rămânea o vreme pe masă, cât mamaie și bunica se îmbrăcau cu hainele negre și curate . Apoi plecau amândouă la biserică, legate între ele de coșul cu hrană pentru cei care nu se mai văd. Continue reading

În așteptare

După ce trecea Paștele, o vreme lungă nu ne mai aștepta nicio sărbătoare mare pentru care să fremătăm. Ne consumam timpul dintre nopți jucându-ne după ce veneam de la grădiniță, în așteptarea vacanței de vară. Ne dădeam în leagăn, jucam Popa Prostul cu niște cărți desperecheate certându-ne pe reguli pe care le inventam ad-hoc, găteam frunze cu noroi și roșii furate din grădină, cu pielea lor caldă în sieste vegetale pe araci lungi. Hrăneam cinci păpuși, Dragoș pleca la serviciu cu mașina mea cu pedale, împotmolindu-se în iarba groasă din mijlocul curții, eu făceam curat, el aducea frunze de salcâm acasă într-o sacoșă de textil în care cumpăra mamaie mărunțișuri de la magazin. Cu acele frunze urma să cumpărăm mâncare pentru cei cinci copii, să luăm benzină pentru mașină și să fim bogați.  Venea și vacanța, fix la timp. Obosisem să mă scol devreme să merg la grădiniță. După serbare și o bucurie amestecată cu emoții în dimineți reci, care două trei zile ne amețea pe amândoi, urma o perioadă cu zile infinite, fără întreruperi, ca niște cercuri. Dragoș venea la noi în curte cu noaptea în cap și striga la geam să mă scol și pleca pe întuneric, cu luna în brațe. Îl conduceam ca să pot încuia poarta în urma lui și îi auzeam mersul spre casă, prin colbul nopții, cu muzica pietrelor tot mai ștearsă sub picioarele lui. Ziua rămânea la masă și ne așezam pe banca de lemn din bucătăria de vară, întrerupți din joacă, cu o omletă cu ceapă verde între noi, din care el mânca harnic, eu nu mâncam mai nimic.
Dar nu apuca să se instaleze banalul solar al vacanțelor, că urma târgul de Sfântul Petru și Pavel. Ne pregăteam intens. Scuturam pușculițele, așteptând cât mai multe monede să refacă drumul înapoi spre noi. Zăngănitul lor ne dădea speranțe nebune și nu înțelegeam de ce nu curgeau mai multe. Toate. Niciunul nu era dispus să își spargă pușculița. Stabileam ce urma să cumpărăm, cu cine urma să mergem, cât aveam să stăm la târg. Dragoș se lăuda că el avea voie să meargă singur. Va merge singur!
-Nu vii nici măcar cu mine?
-Nu, că tu vii cu mă-ta mare și eu trebuie să stau după voi. Pe mine mă lasă mămica să merg singur.
Mă durea gândul că nu mergeam împreună și că el avea libertăți mult peste mine.  Încercam să o conving pe mamaie să mergem cât mai devreme și să stăm cât mai mult. Ea insista că trebuie să mergem la biserică și stăm la toată slujba. Nu e nimeni la ora asta în târg. Ardeam de teamă că poate Dragoș nici la biserică nu va trebui să vină și pe el îl vor lăsa să meargă la târg dis de dimineață și să stea toată ziua.
Îmi imaginam cum va fi. Ce îmi voi cumpăra. Ce cadouri voi lua pentru mama și tata când vor veni, pentru bunica, mamaie și tataie. Mă dau în comedii sau nu?  Mă lasă să îmi iau bulgări de flori de porumb în sirop sau își aduce aminte că anul trecut mi-a fost rău și am vomat tot drumul înapoi spre casă? Cât vom sta? Cu cine ne vom întâlni?
Venea și ziua târgului. Mergeam trasă de mână, fără zel, la biserică, flancată de bunica și mamaie, două vestale care nu mă scăpau din mână spre cele lumești. Stam dreaptă în biserică, privind mereu înapoi spre ușa de la intrare, să văd când apare Dragoș. Biserica se umplea de oameni și slujba începea. Clopotele trăgeau a sărbătoare, femeile îmbrăcate cu hainele lor bune aranjau farfurii cu prăjituri și lumânări drepte îmi măsurau ca niște clepsidre nerăbdarea. Slujba era începută de ceva vreme când ușa se mai deschidea o dată și apărea capul lui Dragoș, ca un soare mic și ciufulit. Era îmbufnat și sta înfipt în mijlocul mulțimii, refuzând să facă cruci în momentele când ceilalți se închinau, sperând că revolta lui e vizibilă. Eu radiam de bucurie. Deci îl obligaseră să vină la biserică. Nu plecase la târg.
După slujbă trebuia să ne întoarcem acasă, să mâncam și să ne odihnim puțin. Timpul părea o roată cu zimți care trece prin carnea mea. Îmi imaginam că Dragoș se dă chiar în acel moment în comedii și mănâncă turtă dulce sau că nu mai e nimeni în târg, tot ce a fost frumos s-a vândut deja, poate chiar s-a încheiat totul. Cât așteptam pe treptele casei singura să apară un miracol care să întrerupă deciziile celor mari, intra pe poarta Dragoș. Părea liniștit și deloc interesat în ce se întâmpla în miezul satului, de unde vântul aducea către noi mici rafale de râsete și muzică, parcă din altă lume.
-Ai fost la târg? răsucea el cuțitul în rană.
-Încă nu, o aștept pe mamaie. Tu?
-Nu încă, zicea el plin de dezinteres. O aștept pe mămica. Eu m-aș fi dus fără ea, ți-am zis doar, dar m-a rugat s-o aștept, că ar veni și ea și să nu treacă singură pe lângă câinii lui Tilică. O  aștept, na.. și o duc eu la târg.
Nu prea îl credeam, dar nu spuneam nimic. Și ne mai foiam o vreme, mai priveam înspre inima satului de unde răzbăteau fuioare de muzică înspre noi tăioase ca niște cuțite și apoi plecam în sfârșit spre târg, cu bunicile în dreapta și stânga noastră, îmbrăcate de sărbătoare.
Urma să ne cumpărăm mingiuțe de hârtie colorată umplute cu rumeguș și prinse cu fir elastic, turta dulce, acadele, ochelari de soare, brățară de plastic, pistol de apă, inel cu piatră lucitoare, moriști de vânt.
Urma să ne dăm în comedii și să țipăm, văzând în trecere siluetele bunicilor noastre râzând.
Urma să vedem copiii din sat îmbrăcați cu ce aveau mai festiv și cu gurile murdare de acadele roz.
Urma să strigăm unul la altul ca să ne înțelegem peste muzica tare din târg, să ne umplem de praf șosetele de la colbul uliței unde erau așezate una lângă alta tarabele cu mărfuri, să ne comparăm cumpărăturile și cheltuielile.
Și urma să ne îndreptăm spre casă o dată cu strângerea tarabelor și uscarea soarelui, mânați de la spate de o boare răcoroasă bruscă și de nemulțumirea bunicilor care se plângeau de marfa proasta și neseriozitatea vânzătorilor, și de poleiala unei lumi apuse, în care ele se cufundau întorcându-și chipul spre trecut.

 

 

 

Toporași pentru Isus

Drumul de la grădiniță spre casă trecea pe lângă biserică. Drumul de acasă la magazin trecea pe lângă biserică. Coboram de pe muchie ca să ajungem acasă pe lângă biserică. Ca să ajungem mai repede la drumul către Vizitii o luam prin curtea bisericii. Biserica era în mijlocul vieții noastre și morții erau acolo ca la ei acasă, unii doar traversau ulița de la casa lor cu țigla roșiatică și pomi la poarta de lemn ca să intre în casa lor eternă. Biserica era în vârful dealului din mijlocul satului și câteodată, când mă dădeam în leagăn noaptea, sub streașina casei, vedeam în depărtare, ca o cetate deasupra satului, biserica noastră, cu turla în lună. Părea mijlocul unui titirez și dacă o mână înaltă ar fi rotit-o, tot satul s-ar fi mișcat împreună cu ea, ca un derviș plutitor.  Continue reading

Pere de jucărie

-Ooo, dar hai la noi, nu ne-am mai văzut de un car de ani!, ne întâmpina tataie pe toți, când intram pe poartă, deși cu trei ore înainte, când plecam toate trei la biserică, ne spunea: poate azi mai taie și popa din slujbă, poate nu stați toată ziua.

Șorțul lui bleumarin de tâmplărie și șapca erau lipite de el, ca niște copii vechi care nu îi dădeau drumul, ca în fiecare zi.

-Dă-ți și tu șorțul jos, că-i duminică!, îi răspundea mamaie la salut și micul alai cocoșat intra pe poartă. O gălăgie măruntă și voioasă începea. Și pentru mine, o bucurie ca o pată de zăpadă în aprilie, deși niciunul dintre musafiri nu venise pentru mine. Continue reading

Fulgi pe frunte

Astăzi a fost Boboteaza. În Titan nu se simte religiozitatea mai deloc și pe nicăieri, însă  dacă ajungi la una din bisericile din cartier, vezi aceleași fețe adunate la slujbă, le vezi o dată și apoi a doua oară și realizezi că sunt de-ai locului, ca locuitorii unui sat unde nu lipsește nimeni de la slujbă.

Astăzi biserica era arhiplină și curtea la fel, cu oameni împărțiți în două cozi în așteptarea aghiasmei mari care să picure în sticlele lor aduse de acasă, ca o licoare netăgăduit eficientă ascunsă sub sigle Dorna, Pepsi Cola, Seven Up. Afară ningea și era destul de frig. Când s-a terminat apa din butoaie, toți preoții au ieșit afară și au slujit apă nouă pe o mică scenă de lemn, printre oameni. Aveau cu ei icoana și Evanghelia. Fulgi mari cădeau peste covorul de lână aruncat peste scenă, peste icoane, pe paginile cărții și pe frunțile lor preoțești.

Și chiar și pentru cineva fără sensibilitate religioasă, imaginea aceasta cu o slujbă în aer liber, printre fulgi și sute de oameni și 5 preoți cu capul descoperit povestind de botezul lui Isus și ținând în mâini o Evanghelie ninsă avea ceva din sinceritatea nedisimulată a unei secvențe din zorii istoriei care ne-a adus aici, în curți de biserici. Parcă simțeai stropii apei Iordanului pe ceafă și așteptarea aceea mirată, ca în fața unui miracol căruia îi aștepți efectul, care urmează întotdeauna unui botez.