Sub ștergar

Aveam trei prietene cu care mă înțelegeam bine: mămăliga fierbinte care mă aștepta în fiecare zi când veneam de la grădiniță, sora ei mai sobră, coliva, care mă aștepta uneori sâmbăta și regina tuturor: pâinea de casă.

-În rest, fata asta nu e prietenă cu mâncarea, mă prezenta mamaie ca pe o raritate altor femei care veneau la noi.

-Se vede, mă cântăreau ele din priviri. Mănâncă, fetiță, să te faci mare, ce, vrei să rămâi mică?! Mănâncă!

Nu mâncam. Dar mă bucuram să sărut soarele fierbinte al mămăligii, când intram în casă. Mă aștepta pe masă, trimițând prin ștergarul care o acoperea cercuri de abur cât ea de mari, ca niște variante ale ei translucide și incorporale. Îmi puneam palmele deasupra feței ei fierbinți și opream aburii ca pe niște nori. Apoi ridicam ștergarul și îmi apropiam fața de crusta ei în formare, închizând ochii.

După un calendar interior și altul al satului, bunica și mamaie făceau pomeni. Era ceva solemn în spatele lor aplecat deasupra plitei, învârtind într-o mămăligă cenușie și tragică: coliva. Bunica lua coliva de pe foc și o lăsa o noapte la rece, acoperită cu un prosop curat. Rămânea o dâră de solemnitate ca o cărare între plită și locul unde se odihnea coliva și când nu mă vedea nimeni, ieșeam în șosete pe hol și ridicam prosopul, să văd ce face. Coliva nu transmitea nimic din voioșia primitoare a mămăligii, ea nu unea oameni la o masă, ea doar amintea de cineva. Dimineața mă trezeam târziu și vedeam din pat spatele bunicii aplecat peste vasul cu coliva care se lăsa frământată și amestecată cu zahăr și nucă. Bunica aranja coliva pe o farfurie și îi făcea o cruce din zahăr pudră pe mijloc, o punea cu grijă într-un coș cu colaci și vin. Coșul rămânea o vreme pe masă, cât mamaie și bunica se îmbrăcau cu hainele negre și curate . Apoi plecau amândouă la biserică, legate între ele de coșul cu hrană pentru cei care nu se mai văd. Continue reading

Pachet de acasă

Când veneam de la grădiniță prin ultima zăpadă a anului, bătătorită și înghețată, cu mărțișorul în piept ca o medalie a speranței, o găseam pe bunica aplecată deasupra mesei din bucătărie. Avea spatele cald îmbrăcat în florile de textil ale unei rochii cu primăvară eternă și mâinile ninse de făină transformau un infinit de cocă în opturi aliniate ca niște soldați pe un câmp de luptă gospodăresc. Îmi lăsa deoparte un deal mic de cocă, să contribui și eu la această armată moale. Mucenicii mei erau rebeli și mari, păreau recrutați în grabă dintr-un cătun de uriași. Stăteau ultimii la coadă, înainte de a-i arunca bunica în apa care fierbea pe foc și în cameră era liniște, focul tăcea roșu și soldații noștri intrau unul câte unul în neantul din oală. Găteam deci împreuna, lângă sobă, păzind calvarul fierbinte. Câteva zile la rând mâncam și dimineața la plecare și când mă întorceam de la școală mucenici cu nucă și zahăr, neînțelegând nimic din martirajul lor vechi, alături de tataie care îi rupea cu lingura în farfurie, absent, cu gândul la dulapul pus la încleiat în atelier din comanda preotului. Continue reading

Pere de jucărie

-Ooo, dar hai la noi, nu ne-am mai văzut de un car de ani!, ne întâmpina tataie pe toți, când intram pe poartă, deși cu trei ore înainte, când plecam toate trei la biserică, ne spunea: poate azi mai taie și popa din slujbă, poate nu stați toată ziua.

Șorțul lui bleumarin de tâmplărie și șapca erau lipite de el, ca niște copii vechi care nu îi dădeau drumul, ca în fiecare zi.

-Dă-ți și tu șorțul jos, că-i duminică!, îi răspundea mamaie la salut și micul alai cocoșat intra pe poartă. O gălăgie măruntă și voioasă începea. Și pentru mine, o bucurie ca o pată de zăpadă în aprilie, deși niciunul dintre musafiri nu venise pentru mine. Continue reading

Colindul din nucă

Ningea de prin noiembrie. Pe geamul mic al bucătăriei de iarnă se lipeau noaptea de geam niște flori de gheață enorme care blocau priveliștea către deal. Bunica făcea focul pe la cinci dimineața și ușor, ușor florile se transformau ca într-un proces chimic filmat, căpătau sub ochii mei alte forme, se topeau, se scurgeau, se micșorau. Pe la prânz nu mai era nicio floare pe geam, rămâneau doar cele din perdelele de la fereastră, despre care mama zicea că sunt de prost-gust.

La Măgura, Crăciunul și ai mei veneau cam în același timp. Mulți ani am crezut că este o legătură fixă între aceste două evenimente și una nu putea avea loc fără cealaltă. Dar înaintea Crăciunului și a sosirii alor mei, cu Dacia vopsita alb13 în fața porții verzi de lemn, erau acele zile de pregătiri și zăpadă și așteptare care mie îmi umpleau corpul și sângele de un freamăt acidulat de la care mă durea burta. Mă durea burta anticipând fericirea care urma să vină, numai peste câteva zile. Mamaie și tataie erau ocupați cu pregătiri ritualice a căror amploare mă depășea. Rămâneam multe ore singură cu bunica în cameră, să păzim tăcerea iernii, separate doar de pisica Matei și radioul Delia. Veneau seara colindătorii. Abia așteptam. Grupuri mari de colindători tineri treceau pe uliță și intrau în curți. De Ajun, nimeni nu încuia porțile, toți legau câinii. Mamaie aprindea becul din fața casei mari, de la drum, ceea ce altfel nu făcea niciodată. Tataie ieșea transpirat din atelier, unde lăcuia cu un ultim strat tocul ușilor vreunui client, ca sa predea înaintea Crăciunului comanda. Striga de pe trepte, în beznă: Continue reading

Tuci alb

Ca niște globuri vii, așa se răspândeau prin iarbă, primăvara, puii de găină. Îi așteptasem mult și fără răbdare, mereu mergeam pe ascuns să văd ce face cloșca, de ce nu mai ies odată puii de aur de sub ea. Timpul stătea în loc și la fel și cloșca-statuie, cu privirea fixă și rece, creasta palidă și ciocul tăios. Mirosul cuibarului ei de lux unde o izola mamaie, ca să clocească liniștită, ca o cucoană în salon separat, mă izbea de fiecare dată, ca o evidență că puii încă nu sunt. Timpul facerii și al coacerii, cu invizibilele lui etape și contorsionări spre devenire, îmi era total străin. Eu voiam puii, ca parteneri de joacă sau ca dovezi clare că ne îndreptăm spre zile calde și din ce în ce mai lungi. Primăvară fără pui de găină nu era primăvară. Mamaie simțea din timp presemnele devenirii. Ne anunța grav, la masă: Continue reading