Grădinița se încheia mereu cu o serbare amplă în care cei câțiva copii ofeream un spectacol întregului sat, pe scena Căminului Cultural. Nu era puțin lucru. Ne pregăteam cu sârg cu câteva luni înainte ca să fim câteva ore vedete. Doamna educatoare ne punea să repetăm rolul săptămâni în șir în clasa noastră mică cu scaune gri. Teiul mare din curte ne umbrea ferestrele și își presa crengile de geamul clasei, vrând și el înăuntru la repetiții. Înăuntru, noi am fi vrut să fim în locul lui, afară.  Repetam ca papagalii poezii și fragmente de texte, de multe ori neînțelegând ce ziceam. Dragoș avea o voce sonoră și sigură și îl auzeam cum trecea dimineața cu mare zel cu vitele spre deal, când îl punea bunică-sa la treabă și nu avea voie să se joace cu mine: Dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, treci Diano înapoi, tâmpito, treci fă înapoi, unde te crezi, deci vântul suflă rece, rănile mă dor. Deci, încă o dată: dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, rănile mă dor. Până și vacilor li se luase de atâtea poezii fără sens. Continue reading →