Cizmarul nostru e alcoolic. Așa suspectez. Nu merg des la el, dar când merg, mereu mă face să mă simt, în drum spre el, ca un elev nepregătit la examenul vieții. Lucrează în Piața Miniș, într-o gheretuță cât o ghetuță. Nu cred că s-a văruit acolo de dinainte de revoluție, ușa de termopan e doar o barieră simbolica între el și lumea din afară. Dacă te sprijini de ușă, ai anulat bariera, cizmarul intră în conexiune directă cu lumea.
Săptămâna trecută mă duc cu o pereche de pantofi ai soțului meu. Intru ezitând. Cizmarul stătea pe un scăunel cât o oliță de copil, privea în gol și se încălzea la un reșou. Stătea cocoșat, cu mâinile împreunate, uitându-se în cârlionții roșii ai reșoului, ca la un televizor. Se întoarce punând rapid pe față o mască de entuziasm.
-Ooo, dar nu se poate. Ce mai faceți? V-ați gândit să mai treceți pe la noi? Da ce atâta grabă?
Nu îmi dau seama dacă mă ceartă sau dacă e ironic.
– Păi nu am mai venit de ceva vreme, ceea ce înseamnă că mi-ați reparat bine toți pantofii, scot eu așa, din mers, o scuză și un gest de flatare.
– Înseamnă că sunt tâmpit. Dacă eram deștept, făceam treabă de mântuială, vi se rupea pingeaua în maxim o lună, veneați la mine înapoi cu pantoful, eu aș fi zis că e de vină materialul, că în ziua de azi nu se mai face ce se făcea odată și la final, toată lumea fericită. Da’ așa, eu tâmpit fiind și făcând lucrul de calitate ca pe vremuri, prezint riscul să nu mai vină oamenii pe la mine pe motiv că nu au găuri în pantofi. În fine, asta e.
-Unde nu-i cap, vai de pantofi, cum s-ar zice. Continue reading →