Când veneam de la grădiniță prin ultima zăpadă a anului, bătătorită și înghețată, cu mărțișorul în piept ca o medalie a speranței, o găseam pe bunica aplecată deasupra mesei din bucătărie. Avea spatele cald îmbrăcat în florile de textil ale unei rochii cu primăvară eternă și mâinile ninse de făină transformau un infinit de cocă în opturi aliniate ca niște soldați pe un câmp de luptă gospodăresc. Îmi lăsa deoparte un deal mic de cocă, să contribui și eu la această armată moale. Mucenicii mei erau rebeli și mari, păreau recrutați în grabă dintr-un cătun de uriași. Stăteau ultimii la coadă, înainte de a-i arunca bunica în apa care fierbea pe foc și în cameră era liniște, focul tăcea roșu și soldații noștri intrau unul câte unul în neantul din oală. Găteam deci împreuna, lângă sobă, păzind calvarul fierbinte. Câteva zile la rând mâncam și dimineața la plecare și când mă întorceam de la școală mucenici cu nucă și zahăr, neînțelegând nimic din martirajul lor vechi, alături de tataie care îi rupea cu lingura în farfurie, absent, cu gândul la dulapul pus la încleiat în atelier din comanda preotului. Continue reading →