Pachet de acasă

Când veneam de la grădiniță prin ultima zăpadă a anului, bătătorită și înghețată, cu mărțișorul în piept ca o medalie a speranței, o găseam pe bunica aplecată deasupra mesei din bucătărie. Avea spatele cald îmbrăcat în florile de textil ale unei rochii cu primăvară eternă și mâinile ninse de făină transformau un infinit de cocă în opturi aliniate ca niște soldați pe un câmp de luptă gospodăresc. Îmi lăsa deoparte un deal mic de cocă, să contribui și eu la această armată moale. Mucenicii mei erau rebeli și mari, păreau recrutați în grabă dintr-un cătun de uriași. Stăteau ultimii la coadă, înainte de a-i arunca bunica în apa care fierbea pe foc și în cameră era liniște, focul tăcea roșu și soldații noștri intrau unul câte unul în neantul din oală. Găteam deci împreuna, lângă sobă, păzind calvarul fierbinte. Câteva zile la rând mâncam și dimineața la plecare și când mă întorceam de la școală mucenici cu nucă și zahăr, neînțelegând nimic din martirajul lor vechi, alături de tataie care îi rupea cu lingura în farfurie, absent, cu gândul la dulapul pus la încleiat în atelier din comanda preotului. Continue reading

Albă ca Zăpada

Grădinița se încheia mereu cu o serbare amplă în care cei câțiva copii ofeream un spectacol întregului sat, pe scena Căminului Cultural. Nu era puțin lucru. Ne pregăteam cu sârg cu câteva luni înainte ca să fim câteva ore vedete. Doamna educatoare ne punea să repetăm rolul săptămâni în șir în clasa noastră mică cu scaune gri. Teiul mare din curte ne umbrea ferestrele și își presa crengile de geamul clasei, vrând și el înăuntru la repetiții. Înăuntru, noi am fi vrut să fim în locul lui, afară.  Repetam ca papagalii poezii și fragmente de texte, de multe ori neînțelegând ce ziceam. Dragoș avea o voce sonoră și sigură și îl auzeam cum trecea dimineața cu mare zel cu vitele spre deal, când îl punea bunică-sa la treabă și nu avea voie să se joace cu mine: Dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, treci Diano înapoi, tâmpito, treci fă înapoi, unde te crezi, deci vântul suflă rece, rănile mă dor. Deci, încă o dată: dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă rece, rănile mă dor. Până și vacilor li se luase de atâtea poezii fără sens. Continue reading

Puiul, de Brătescu-Voinești

Erau două drumuri care te puteau duce la grădiniță. Unul lung, pe divale, adică prin centru pe la primărie și pe lângă magazin și altul – o scurtătură, pe Cânepiște. Lângă Olga, chiar la biserică, în loc să continui pe drumul lung, coteai dreapta la vale pe lângă Petronela asistenta, cocioaba lui Borciuleasa, pe partea cealaltă pe lângă casa lui Vasilică a lui Tăbârcă și mult mai departe, izolată de orice altă casă și chiar și de propriul gard, strania casă cu acoperiș cubist a lui Jenete. Apoi intrai pe drumul cu praf cafeniu care separa lanul de rapiță de cel de in. Pantofii mei cloncăneau ca niște bucăți de lemn pe praful bătătorit al drumului, bălțat ici și colo cu pietre late, ovale. Dacă mergeam mai repede mă umpleam de praf pe șosete. Albastru în dreapta, galben în stânga, mergeam prin culori până la șosea, o vedeam de la câțiva metri lungi cum strălucea argintie ca un șarpe metalic, unind Buzăul cu Brașovul, Muntenia cu Transilvania, Nordul cu Sudul. Eu traversam drumul istoriei, care trecea prin mijlocul satului, fix în dreptul casei lui Benone. Continue reading