Versuri în sanie

În fiecare an începea să ningă noaptea, după câteva zile în care înainte să încuie ușa pentru culcare, pe treptele casei, mamaie privea spre cer și zicea că s-ar putea să ningă la noapte. Aproape niciodată nu apărea prima ninsoare ziua, când eram și eu și Dragoș treji, ca să ne putem bucura de la început. Dimineața trăgeau de mine mult să mă scol și când nu mai aveau argumente cu care să îmi motiveze trezirea, spuneau: ia să vezi ce e afară. Năvăleam la fereastră de lângă pat, pe care flori mari de gheață la care iarna lucrase toată noaptea, ca o Penelopă albă, se topeau alunecând pe pervaz. Afară lumea se schimbase. Pe cușca lui Țăndărică era un strat gros de alb și el dădea năuc din coadă, cu blana nemișcată, ca un lup. Mă privea prin fereastră, eu îi făceam cu mâna țipând de bucurie, el mă privea mut. Doar coada lui făcea cercuri prin aer și mătura pe la spate zăpada din fața cuștii.  Continue reading

Transhumanța din bucătărie

Vara, timpul bolborosea ca apa de mămăligă, stropind fierbinte și nu puteai să stai în preajma lui. Zilele se topeau ca o pastă galbenă și când plecam cu ai mei la mare sau la Buzău sau în vacanță la Târgu-Jiu, speram să găsesc la întoarcere vara în curte, așteptându-mă. Nu mă aștepta niciodată și timpul nu ținea cont de mine. Veneam înapoi toamna, când ai mei începeau serviciul în oraș și eu grădinița, la Măgura. O prindeam pe mamaie în pregătiri. Relua acum traseul în sens invers față de primăvară, refăcând înapoi drumul obiectelor de la bucătăria de vară spre cea de iarnă. Ne mutam din nou în căsuța de aur, unde aveam să ne înghesuim toate trei, bunica, mamaie și eu. Mutarea dura o săptămână și mamaie o pregătea minuțios. Întâi se dezvelea groapa cu var, de sub cais. Ne învârteam pe lângă ea o zi întreagă și deși ne spuneau să plecăm la joacă în altă parte, sfârșitul zilei ne prindea tot lângă groapă, eu plângând că Dragoș mi-a aruncat o jucărie în ea, el ca un chimist cu mâinile în șolduri, uitându-se fix in marea de var:

-Stai, nu mai plânge ca proasta. Stai să vedem dacă o dizolvă!

Continue reading

Pere de jucărie

-Ooo, dar hai la noi, nu ne-am mai văzut de un car de ani!, ne întâmpina tataie pe toți, când intram pe poartă, deși cu trei ore înainte, când plecam toate trei la biserică, ne spunea: poate azi mai taie și popa din slujbă, poate nu stați toată ziua.

Șorțul lui bleumarin de tâmplărie și șapca erau lipite de el, ca niște copii vechi care nu îi dădeau drumul, ca în fiecare zi.

-Dă-ți și tu șorțul jos, că-i duminică!, îi răspundea mamaie la salut și micul alai cocoșat intra pe poartă. O gălăgie măruntă și voioasă începea. Și pentru mine, o bucurie ca o pată de zăpadă în aprilie, deși niciunul dintre musafiri nu venise pentru mine. Continue reading

Toamna Varvara

Dealul venea la mine în multe feluri. Venea în fiecare seară, când treceau spre casă ca într-o transhumanță cotidiană vitele de la păscut și stăpânii lor, cu spatele aplecat de grămezi de crengi și nuiele pentru foc. In fruntea armatei de păstori era mereu Dragoș, neobosit ca un rege cu părul de aur. Apoi dealul venea la mine când Gică ne aducea din pădure o creangă mare sau chiar un pui de fag, de Sfântul Gheorghe. Îl puneau pe lângă casă, într-o găleată de tablă. Îmi era milă de el și-l vedeam cum se ofilește de dorul pădurii din care fusese smuls.

Și mai venea dealul la noi toamna, când Varvara ne aducea pe neașteptate un sac mare de ghebe. Continue reading

Dincolo de curtea noastră

Din primăvară până toamna târziu, treburile casei se mutau mai ales afară. Și se extindeau pe etape: din casă în curte, din curte în grădină, din grădină pe deal sau la Androni sau la gară sau la drum, unde aveau bunicii pământ. Nu știu ce trucuri făcuse tataie ca să păstreze pământurile, unele erau trecute pe numele unor mătuși care nu locuiau în sat. Oricum, în fiecare an centrul existenței lor se muta o perioadă în afara curții noastre. Nu plecau amândoi de acasă, de obicei își împărțeau sarcinile. Tataie avea un ritual de pregătire a treburilor. Se așeza seara la masă, își dădea șapca jos, se freca pe chelie, apoi se ridica și căuta un creion și carnețelul maro. Se așeza. Se ridica iar, ca un elev care n-are chef de teme și tot amână momentul. Cobora treptele de lemn spre beci, beciul era sub bucătăria de vară. De pe trepte lua sticla mică de țuică și o aducea pe masă. Făcea totul încet, trăgând de el, era un om obosit la sfârșitul zilei, ignorând sfârșitul propriilor zile. Se așeza iar, lua o gură de țuică direct din sticlă, îi punea dopul și o punea pe masă. Se scărpina iar în cap. Apoi șoptea și scria în caietul maro, în același timp:

-Pătru. Vasile al Iuliei. Nelu sobarul. Dacă nu, a lu’ Dilimache. Continue reading