Ningea de prin noiembrie. Pe geamul mic al bucătăriei de iarnă se lipeau noaptea de geam niște flori de gheață enorme care blocau priveliștea către deal. Bunica făcea focul pe la cinci dimineața și ușor, ușor florile se transformau ca într-un proces chimic filmat, căpătau sub ochii mei alte forme, se topeau, se scurgeau, se micșorau. Pe la prânz nu mai era nicio floare pe geam, rămâneau doar cele din perdelele de la fereastră, despre care mama zicea că sunt de prost-gust.
La Măgura, Crăciunul și ai mei veneau cam în același timp. Mulți ani am crezut că este o legătură fixă între aceste două evenimente și una nu putea avea loc fără cealaltă. Dar înaintea Crăciunului și a sosirii alor mei, cu Dacia vopsita alb13 în fața porții verzi de lemn, erau acele zile de pregătiri și zăpadă și așteptare care mie îmi umpleau corpul și sângele de un freamăt acidulat de la care mă durea burta. Mă durea burta anticipând fericirea care urma să vină, numai peste câteva zile. Mamaie și tataie erau ocupați cu pregătiri ritualice a căror amploare mă depășea. Rămâneam multe ore singură cu bunica în cameră, să păzim tăcerea iernii, separate doar de pisica Matei și radioul Delia. Veneau seara colindătorii. Abia așteptam. Grupuri mari de colindători tineri treceau pe uliță și intrau în curți. De Ajun, nimeni nu încuia porțile, toți legau câinii. Mamaie aprindea becul din fața casei mari, de la drum, ceea ce altfel nu făcea niciodată. Tataie ieșea transpirat din atelier, unde lăcuia cu un ultim strat tocul ușilor vreunui client, ca sa predea înaintea Crăciunului comanda. Striga de pe trepte, în beznă: Continue reading