Sărbătorile veneau cu un ritual care urma calendare nescrise, dar pe care tot satul le urma cu sfințenie. La fel și plecau. Niciodată nu era dintr-o dată Crăciunul sau dintr-o dată Paștele. Lucrările destinate miracolului începeau mereu cu mult înaintea miracolului și păreau fără legătura cu el, într-un ceremonial invizibil pe care Dragoș și cu mine nu îl înțelegeam și nu îl țineam minte niciodată.

Bunica și mamaie decideau într-o zi anume că intră în post. Chiar și neutralizarea aceasta culinară se petrecea cu un mic spectacol. O săptămână înainte de începerea oficială a sobrietății, amândouă savurau și aduceau mici ofrande verbale unei bucăți de brânză, unei căni cu lapte sau unei aripi de găină. Își luau la revedere de la ele ca și cum drumurile lor urmau să se separe periculos și poate definitiv și bucatele acelea de final meritau atenție și mulțumiri ca niște ultimi regi ai unei țări care intra în restriște. Urma o sâmbătă în care se găteau delicii, dar fără risipă. Urma o duminică care semăna cu un mic festin și la care mamaie aducea mereu de la biserică pe Vica sau pe Niculina și bucătăria minusculă se lărgea ca un palat pe ale cărui hornuri ieșeau aburi pentru îngeri. Era un fel de ultimă veselie, permisă din moment ce perișoarele, fripturile, lapte și ouăle și cozonacii și gogoșile urmau să plece o vreme de la casa noastră, ca un stol culinar spre țările calde. Continue reading →