Atelierul de tâmplărie era mereu descuiat, cel mai adesea ușa era deschisă la perete. Oricine era binevenit. Doar rar, iarna mai ales, tataie încuia ușa ca să nu intre frigul sau dacă avea de efectuat vreo operațiune complicată și cu unelte periculoase, la care eu l-as fi încurcat. În rest, eram aproape tot timpul în atelier, făcând paturi sau mese pentru păpuși, din resturi de la materialele lui și patru cuie.
-Nu îți dai cu ciocanul în degete, nu-i așa? Că ne omoară mă-ta mare.
-Nu, nu, îl asiguram eu cu convingere, dându-mi cu ciocanul în degete și sărind într-un picior de durere.
El se făcea că nu observă, eu mă făceam că nu mă doare cu adevărat. Treaba mergea ca unsă. La fel și relația noastră de colegi de atelier. Continue reading