De la mine pân’ la luna

Când sunt în curte la Măgura, noaptea, mă uit la luna, din punctul de unde fix acum 30 de ani, când eram copil acolo, mă jucam cu un scaun în curte și așteptam să se pună masa. Mă credeam vedetă și făceam coregrafia unui spectacol de dans cu scaunul. Mă uitam la lună, singura care avea timp să mă privească și să îmi dea puțină atenție și mă gândeam că poate și pe lună o fi la ora aceea vreo fetiță care se plictisește și așteaptă să i se pună masa și face un dans ciudat cu un scaun selenar, uitându-se la mine. Poate privirile noastre s-or fi și ciocnit vreodată în univers, în puncte fixe, fără ca noi să ne dăm seama. Și mă întrebam dacă fetița de pe lună se uita în jos la mine sau tot în sus, cum mă uitam eu la lună. Și nici nu mi se părea, așa cum nu mi se pare nici acum, din punctul ăla din curte de unde mă holbez la lună, un drum prea lung până acolo. Cam cât de la mine din curte până la școala din sat, fără ocolișuri. Adică ieși din curte, intri peste drum la tanti Rica, o iei pe lânga casă, pe deal și apoi hopa sus, o ții drept până la lună.

Rica

Maria Limbutu s-a născut demult. Ca toate femeile din Măgura, până în 50 de ani nu a purtat basma, apoi a purtat basma. E o linie sigură în viața unei femei de la țară care delimitează capul liber de capul acoperit. Am citit că femeile începeau să poarte basma din momentul măritișului. Nu știu dacă regula aceasta a funcționat vreodată la Măgura sau dacă a existat, eu nu am prins-o.
Maria Limbutu se chema așa în acte. Toți o știau de Rica, iar cei mai tineri ca ea o strigau tanti Rica.
Locuia peste drum de noi, pe deal și ani de zile a fost un fel de spion, vezi să nu te vadă Rica, vezi să pui un capac pe oală când te duci la bucătărie, să nu mai vadă și Rica ce am mâncat, nu număra banii în curte, că te vede Rica și zice că învârtim banii cu lopata. Rica era undeva la jumătatea drumului spre Dumnezeu. Puțin deasupra noastră, că avea casa în deal, ea era deci ochiul atoatevăzător și mai sus, fără să dea semne că mereu vede ce am mâncat la prânz sau cât a adus poștașul pensia, Dumnezeu și sfinții. Continue reading

George în vacanță

Venea pe nesimțite iarna, nici nu știai când din “nițeluș cam frig”, cum ziceau măgurenii, dădeai într-un ger ca în Andersen, Țăndărică stătea cu ochii ieșiți din cap de frig pe lângă ușa de la intrare, în speranța că poate azi nu îl leagă și va fi poftit în casă, la căldură. Tufănelele în grădină rămâneau în poziție de drepți, cu bănuții prăfuiți, ai fi zis că rezistă gerului. Când te apropiai, vedeai că erau îmbrăcate în gheață, muriseră, dar la noi încă nu ajunsese evidența morții lor. Ca stelele. Bunicii ieșeau din casă primii, pentru animale. Urma să mă trezesc cu mare greutate eu și să plecăm la grădiniță. Drumul era ca o călătorie desculță pe zăpadă, oricât de îmbrăcată aș fi fost, tot îmi era frig. Mă simțeam ca primul om de pământ care trebuia să taie frigul în două și să treacă prin spațiul strâmt dintre două falduri de ger ca să ajungă la treburile lui. Cizmele Polar, pe care le uram că stăteau ca niște cârpe groase în jurul gleznelor, se încărcau de zăpadă și abia mai mergeam, în înghiontelile lui mamaie, hai că întârziem, hai că te ceartă doamna, mergi mai repede, mergeam una în spatele celeilalte, eu în față, prin aleile subțiri făcute de măgureni în zăpadă.
Iarna venea deci. Mereu venea, mereu era albă și mare. Eu nu știam niciodată când trebuie să se întâmple lucrurile ritualice, fiecare zi era pentru mine cât o viață întreagă. Nici bunicii nu mă implicau în calendarul vieții rurale, dacă nu era nevoie. Cel mai prompt mă ținea la curent Dragoș, nestăvilitul meu prieten de joacă, cel fără părinți, crescut de bunici. El îmi spunea: poimâine se taie porcul. Continue reading