Versuri în sanie

În fiecare an începea să ningă noaptea, după câteva zile în care înainte să încuie ușa pentru culcare, pe treptele casei, mamaie privea spre cer și zicea că s-ar putea să ningă la noapte. Aproape niciodată nu apărea prima ninsoare ziua, când eram și eu și Dragoș treji, ca să ne putem bucura de la început. Dimineața trăgeau de mine mult să mă scol și când nu mai aveau argumente cu care să îmi motiveze trezirea, spuneau: ia să vezi ce e afară. Năvăleam la fereastră de lângă pat, pe care flori mari de gheață la care iarna lucrase toată noaptea, ca o Penelopă albă, se topeau alunecând pe pervaz. Afară lumea se schimbase. Pe cușca lui Țăndărică era un strat gros de alb și el dădea năuc din coadă, cu blana nemișcată, ca un lup. Mă privea prin fereastră, eu îi făceam cu mâna țipând de bucurie, el mă privea mut. Doar coada lui făcea cercuri prin aer și mătura pe la spate zăpada din fața cuștii.  Continue reading

Colindul din nucă

Ningea de prin noiembrie. Pe geamul mic al bucătăriei de iarnă se lipeau noaptea de geam niște flori de gheață enorme care blocau priveliștea către deal. Bunica făcea focul pe la cinci dimineața și ușor, ușor florile se transformau ca într-un proces chimic filmat, căpătau sub ochii mei alte forme, se topeau, se scurgeau, se micșorau. Pe la prânz nu mai era nicio floare pe geam, rămâneau doar cele din perdelele de la fereastră, despre care mama zicea că sunt de prost-gust.

La Măgura, Crăciunul și ai mei veneau cam în același timp. Mulți ani am crezut că este o legătură fixă între aceste două evenimente și una nu putea avea loc fără cealaltă. Dar înaintea Crăciunului și a sosirii alor mei, cu Dacia vopsita alb13 în fața porții verzi de lemn, erau acele zile de pregătiri și zăpadă și așteptare care mie îmi umpleau corpul și sângele de un freamăt acidulat de la care mă durea burta. Mă durea burta anticipând fericirea care urma să vină, numai peste câteva zile. Mamaie și tataie erau ocupați cu pregătiri ritualice a căror amploare mă depășea. Rămâneam multe ore singură cu bunica în cameră, să păzim tăcerea iernii, separate doar de pisica Matei și radioul Delia. Veneau seara colindătorii. Abia așteptam. Grupuri mari de colindători tineri treceau pe uliță și intrau în curți. De Ajun, nimeni nu încuia porțile, toți legau câinii. Mamaie aprindea becul din fața casei mari, de la drum, ceea ce altfel nu făcea niciodată. Tataie ieșea transpirat din atelier, unde lăcuia cu un ultim strat tocul ușilor vreunui client, ca sa predea înaintea Crăciunului comanda. Striga de pe trepte, în beznă: Continue reading

Cotele apelor Dunării

A nins mult în cartier, am stat mult în casă și am ascultat radioul. Cu ochii pe geam, mi-am adus aminte de niște după-amiezi de iarnă din copilăria mea mică la Măgura, când stăteam în bluză și ștrampi și șosete de lână în pat la bunica în cameră. Curtea avea mai multe case, una mare și “bună” pentru părinții mei care veneau doar sâmbăta seara să mă vadă și dormeau peste noapte, diverse anexe, un grajd și o căsuță de pământ, albă, în care se afla camera lui mamaie (care nu-mi era mamaie, ci stră-mamaie, era de fapt bunica tatălui meu, deci mama bunicii mele, complicat. Dar eu preluasem denumirile și mamaile se zăpăceau în capul meu, eu le iubeam la fel însă și una era bunica, cealaltă era mamaie. Mamaie era pentru mine mama lui tata.) În această cameră pe care eu o numeam căsuța de aur, am crescut eu, alături de mamaie, bunica și iarna, când era frig și venea să doarmă cu noi, tataie.
În fine. Iarna, mamaie și tataie erau pe la diverse treburi pe afară și când nu mă jucam cu Dragoș, sălbaticul meu prieten, stăteam în pat la bunica la cald și mă jucam cu păpușile, citeam sau desenam. Mă uitam pe fereastră și mângâiam pisica. O priveam pe bunica făcând ciorapi de lână sau torcând norișori de lână care deveneau fire și apoi din nou șosete. O imitam în tot ce făcea. Aveam și eu minifurca mea, minicaierul meu, torceam amândouă cu pisica între noi. Dacă nu torceam, desfăceam boabe de porumb de pe cocecni. Făceam asta fie cu mâna, fie cu un mâner de metal cu zimți. Evident, aveam și eu un minimâner. Din toate, tataie îmi făcea și mie o variantă mică, pentru mine. Îi reușea tot. Mi-a făcut inele și microfon și mobilă de păpuși. Mamaie îmi făcea rochiile de serbare. Erau de aur. Bunica era pentru mine liniștea la superlativ. Nu trebuia să zică nimic, mă hrăneam cu aura ei de bine pe care o emana prin hainele gri și prin baticul care mirosea a gaz, de sub care ieșeau niște cârlionți albi foarte ghiduși care mă topeau de emoție, dar pe care ea îi ura și îi împingea cu nervi și ură sub batic înapoi ca pe ceva rușinos, într-o comunicare intensă cu ei: stați acolo, v-am zis eu să ieșiți, stați așa când am spus eu să stați așa. Cârlionții de-aia nu mai puteau. Ieșeau din batic curioși să vadă și ei ce mai e pe afară.
În aceste după-amiezi albe, când noi două eram perfecte împreună și cu pisica între noi, fără să vorbim, ce ne amețea plăcut era radioul.
Continue reading

George în vacanță

Venea pe nesimțite iarna, nici nu știai când din “nițeluș cam frig”, cum ziceau măgurenii, dădeai într-un ger ca în Andersen, Țăndărică stătea cu ochii ieșiți din cap de frig pe lângă ușa de la intrare, în speranța că poate azi nu îl leagă și va fi poftit în casă, la căldură. Tufănelele în grădină rămâneau în poziție de drepți, cu bănuții prăfuiți, ai fi zis că rezistă gerului. Când te apropiai, vedeai că erau îmbrăcate în gheață, muriseră, dar la noi încă nu ajunsese evidența morții lor. Ca stelele. Bunicii ieșeau din casă primii, pentru animale. Urma să mă trezesc cu mare greutate eu și să plecăm la grădiniță. Drumul era ca o călătorie desculță pe zăpadă, oricât de îmbrăcată aș fi fost, tot îmi era frig. Mă simțeam ca primul om de pământ care trebuia să taie frigul în două și să treacă prin spațiul strâmt dintre două falduri de ger ca să ajungă la treburile lui. Cizmele Polar, pe care le uram că stăteau ca niște cârpe groase în jurul gleznelor, se încărcau de zăpadă și abia mai mergeam, în înghiontelile lui mamaie, hai că întârziem, hai că te ceartă doamna, mergi mai repede, mergeam una în spatele celeilalte, eu în față, prin aleile subțiri făcute de măgureni în zăpadă.
Iarna venea deci. Mereu venea, mereu era albă și mare. Eu nu știam niciodată când trebuie să se întâmple lucrurile ritualice, fiecare zi era pentru mine cât o viață întreagă. Nici bunicii nu mă implicau în calendarul vieții rurale, dacă nu era nevoie. Cel mai prompt mă ținea la curent Dragoș, nestăvilitul meu prieten de joacă, cel fără părinți, crescut de bunici. El îmi spunea: poimâine se taie porcul. Continue reading