Au fost alegerile. Am votat la Măgura, la școală. Am vrut să trec neobservată, deși în sinea mea m-am cam simțit prințesă când, fiind acum de la București, a ieșit din cancelarie și m-a întâmpinat însuși primarul. Apoi m-a condus direct în sala de vot către o doamnă, ocupată cu formularele, care îi zicea la telefon cuiva că X se pare că n-a ales nici cu ăla, nici cu celălalt, n-a fost cum ne-am înțeles, deci na, acum s-a răsturnat situația, dar hai că nu mai pot să vorbesc, te sun mai încolo. Am votat, în ochii holbați ai sătenilor care voiau să vadă cum arată un votant de la București.

 M-am uitat peste drum, la casa frumoasă unde locuia doamna Giurgea, bunica Ioanei, colega mea și mama colegului lui tata. Nu mai votează de vreo 7 ani. E la 2 metri sub pământ, împărțind eternitatea cu alții, lângă clopotniță. La frumoasa casă a doamnei Giurgea nu mai sunt nici perdele, termopanele nu au plasticul scos și fâșii de plastic cu text albastru fâlfâie în vânt ca un înger blocat în fereastră. Miroase a iarbă singură peste gardul ei, în curte.

În drum spre casă, m-am oprit la magazin, am luat pâine, am vorbit de alegeri și vacanță cu vânzătoarea, i-am mai cerut și niște bomboane, am salutat și am plecat. Pe drum m-am întâlnit cu Adriana, cu care am luat familionul la dereticat, o oră și ceva, și despre toți Adriana mă întreba: da ăla ce mai face? da ăla pe unde lucrează? da cu aia când ai vorbit ultima dată? Am vorbit de Gabi și de Mihaela Runceanu, de viață, de ce a fost, de ce nu va mai fi. Ne-am despărțit. M-am uitat la toate casele unde face drumul o curba, pe lângă care treceam în copilărie. Trec și acum, doar că sunt toate părăsite. Au murit în ultima vreme toți oamenii care le locuiau, erau înrudiți și pe vremuri era un freamăt în zona asta, ieșeau și intrau dintr-o curte în alta ca și cum pregăteau o masa comună și aveau nevoie de furculițe din casa unuia, mâncare din casa altuia, farfurii din bucataria altuia. Acum vezi doar urmele vieții în colibele cocoșate de singurătate. Doar vântul mai trece dintr-o curte în alta, trântind porți și căutând furculițe imaginare. Poduri cu fân în care nu mai urca nimeni, grajduri de animale fără animale. Pe aici veneam cu tataie și salutam pe toți de la case și oamenii îl întrebau ce mai face, iar el le răspândea din mers : mi-a cam căzut faianța, mult nu mai e. Și cei vii aflați în curțile lor vii răspundeau râzând, că înțelegeau metaforele lui tataie : las-o să mai stea așa, crăpată, faianța, important e zidul. Și treceam mai departe. Am trecut și duminică, venind de la alegeri. Am luat-o pe lângă biserica înconjurată de cimitir ca o fustă cu volane. Andronii pe o parte, Voinoiii pe alta, ce adunătură dragă și rece, fix la începutul aleii, unde începe dealul. Îi salut și trec spre casă. Din case ies fuioarele de fum, déjà oamenii fac focul, miroase incredibil și pe deal frunzele sunt așa de frumos colorate, deși noaptea le va stinge lumina, mai e puțin și se întunecă. La tanti Florica nu se aude nimic, că e în casa la televizor, la Dana se aude muzică și Costel întinde o folie pe jos cu băiatul lor, intru la noi în curte. În doi copaci stau agățate niște hălci de berbec, ca în ritualuri de lupă medievale. Noi venisem să culegem merii, dar Gică a tăiat berbecul, noi l-am cumpărat așa, gata tăiat. I-am cerut și blana, să îi fac copilului o bundiță. Nu am mai cules mere. Bustul berbecului e în cireș, la răcit. E secționat pe burtă, deschis ca o carte. Parcă suntem într-o enormă lecție de zoologie. Copilul sare energic pe trambulina, atinge cu capul ramurile mărului chel. Dacă te uiți prin berbec ca printr-un ochean, vezi pe partea cealaltă, prin gât, iarba și frunzele și fața câinelui, care se holbează de dincolo de gard la hălcile din copaci. Pulpele berbecului sunt agățate în nuc. Prin ele nu te poți uita, doar pisicile sunt interesate. Pe jos, în iarbă, splendoare, e blana însângerată și întinsă, dată cu sare grunjoasă. Mai urmează doar să gasim tăbăcar. Unde mai găsești azi un tăbăcar? Și în timp ce eu am planuri, familia mă ceartă că îmi complic inutil existența și numai grija blănii nu o mai aveam. În plus, cine mai poartă bundiță?

Mă uit la căsuța lui mamaie. Nici lumină, nici zgomotul pe care ăl făcea ușa ei de lemn, când ea o trăgea să vadă ce mai e pe afară. Am în minte ultima imagine cu ea, când noi ne pregăteam să plecăm de Crăciun din țară și am trecut s-o pupăm, nu că ea își mai dădea seama ce e Crăciunul, ce înseamnă plecarea sau cum ne cheamă. Știa totuși că ne unește pe toți iubirea, de aceea se bucura așa de tare când ne vedea. Ultima imagine este un stop cadru cu ea în frig, în fața casei ei, ea ieșită greu, aproape târât din casă, să ne facă la revedere cu mâna. Purta pantalonii mei de trening de când aveam 13 ani. Fluturau pe ea, flutura și ea, zâmbea și plutea peste noi. 

Duminicile se topesc rapid când ești la Măgura și seara pleci spre București. Am vopsit ușile la beci, m-am dus acolo sub nuc, la iepuri, în spatele grădinii unde găinile se uită prin plasa gardului la ostaticii iepuri. Am vopsit cu vopsea verde, mișcări ample. Culoarea speranței. Apoi am dus covorul în camera de la pian. Am băgat în pungi apoi berbecul tranșat de tata în zeci de bucăți, am rulat blana și am dus-o în pod. Unde probabil o voi uita cu desăvârșire. 

La plecare am trecut iar pe lângă cimitir, că așa te duce drumul, nu ai cum altfel. Câteodată mi se pare că mă desparte totul, absolut totul de acea vârstă, când eram și eu și ei aici. Că amintirea e un zid de beton care nu lasă loc de trecere între ieri și prezent. Altă dată nu mi se pare deloc așa. Sunt  toți chiar lângă mine. Și nu trebuie decât să am răbdare, că într-o zi totul va fi ca mai demult. E doar o chestiune de timp, toți mă așteaptă și eu mai am puțină treabă pe aici.

 Apoi am ieșit în drumul mare, punând farul pe toți cei care veneau dinspre Buzău și se duceau în sus, la Brașov. Și am plecat la București, nevrând să plec, pentru că vene prin care trece pământ și organe care pompează dealuri mă leagă ombilical de Măgura și toată viața e doar o acoladă care trebuie completată înainte să mă întorc aici de tot. Apoi, fără nicio legătură, mi-am adus aminte că s-a descoperit că Tutankamon avea picioarele strâmbe, pentru că era născut în urma unui incest, deci avea un handicap, deci mergea cu baston, deci n-ar fi putut muri eroic în războaie. Cum s-a scris. Purta baston și nu bea deloc sifon. Am zâmbit.

 (2014)