Plecasem când dimineața nu se trezise încă. Eram înaintea tuturor, când am ieșit pe treptele casei pisicile dormeau încolăcite cu plumbul nopții apăsându-le blana. Doar câinele a dat rapid din coadă, ca să-și ascundă mirarea că mă vedea trează la ora aceea. Mamaie ne făcuse bagajul de cu seară și acum intra îngrijorată în camera de la pian și ieșea cu o umbrelă în mâini și iar intra grăbită și ieșea cu niște cizme scurte ale ei. Nu vorbeau nici unul, nici celălalt și am ieșit pe poartă între ei, tăind întunericul ca pe o bucată de mămăligă.

-Taman acum s-a găsit să plouă. Tare vă duc grija. Măcar de-am fi apucat să sunăm.

Și simțeam cum deasupra mea mamaie clădea un nor gros de griji și teamă și norul se apropia și de mine. În curând aveam să fiu eu cea îngrijorată. Tataie căra sacoșa grea de textil și auzeam cum sticlele se ating una de cealaltă ca într-o melodie pentru cei care transportă mâncare. Călca cu atenție în noroiul care se adâncea tot mai cleios, lenevindu-ne pașii. Atent călcam și eu, încălțată cu cizmele scurte ale lui mamaie, în care intram lejer cu proprii pantofi. Încercam să nu mă murdăresc pe pantalonii bleu deschis și regretam că fix astăzi trebuia să plouă, deci puteam ajunge la Brașov cu hainele deja murdare. Ieri fusese așa frumos și aș fi ajuns curată ca un crin și m-ar fi lăudat mătușile și eu nu aș fi simțit nicio rușine, nici un bici incolor dar iute pe deasupra capului, cum că mamaie nu mă ține curată. Acum înaintam prin beznă și ploaie, între tăcerea lui tataie care răsufla greu sub greutatea pachetului pentru surori și grija densă ca un noroi a lui mamaie.

-Să-i spui să conducă atent, să nu facă vreo prostie. Și să nu veniți înapoi pe întuneric, că vă duc grija acolo la baraj, la Siriu.

-Ei, mai lasă-l! Doar nu conduce de ieri! Ce atâta grijă?!

Tataie era conectat mereu la viața practică a satului și așa aflase că Gligore avea drum cu camionul, în interes de serviciu la Brașov. Era o ocazie bună și rară să dea o fugă la surori cu recolte de toamnă și să caute acolo și niște cuțite pentru Abrichtul lui. Ocazia se ivise spontan și nu mai apucaseră să sune de la poștă acasă la Buzău, să întrebe dacă am voie. Mamaie ezitase până în ultimul moment, eu insistasem să merg, la fel și tataie. Plecam amândoi în interes de serviciu pentru că eu eram asistenta lui de tâmplărie și orice îmbogățire a recuzitei lui era o bucurie împărțită la doi. În plus, mătușile mă așteptau mereu cu drag și mă alintau.

Când am ajuns la camion, în fața poștei, era încă beznă și ploua bine. Mamaie mi-a ținut umbrela până am urcat sus, lângă șofer și mi-a dat jos cizmele înnoroiate care îmi salvaseră pantofii. Eram curată și gata de oraș. Apoi a urcat tataie, lângă mine și nici n-am apucat să îmi iau la revedere de la mamaie, să o văd cum rămâne în urmă, ca o umbră sub o umbrelă, că deja plecasem și ieșeam din sat. Toată grija ei se transferase în mine și acum eu eram cea care se temea că mamaie nu ajunge cu bine acasă, că noi nu mai ajungem cu bine deseară înapoi și părinții mei vor muri de tristețe și groază și o vor acuza pe ea că m-a lăsat să plec la drum cu un străin. Zorii începeau să deschidă aripile și satele se luminau brusc, mai ales văzute de sus, din cabina camionului. Nu mai fusesem niciodată într-un camion și tataie părea în elementul lui, parcă uitase și de mine, vorbea vesel cu Gligore și nu înțelegeam glumele lor, trebuia să stau dreaptă și să sper că totul va fi bine. Gligore lua curbele cu gesturi largi de volan, parcă ar fi învârtit un lighean cu aluat de cozonac, râdea și nici nu se uita la drum, înainte. Punea întrebări și se uita la tataie, așteptând răspunsuri, deși erau niște întrebări frânte, care nu așteptau nimic.

-Și atuncea cum să-i mai zici să fie om de înțeles? Cum? Mai poți? Că nu mai poți!

Ne îndreptam spre Brașov și satele erau din ce în ce mai străine de ce știam eu acasă, mă gândeam ce-ar zice Dragoș dacă ar vedea toate astea. Ce ar zice Dragoș dacă ar merge cu camionul, aici sus în cabină, cu Gligore, până la Brașov. Dacă ar ști că eu am mers. Ce-ar zice? M-am întrebat și eu întrebări frânte, care nu așteaptă nimic. Gândul că Dragoș ar da orice să fie în locul meu m-a făcut să încep să  mă simt bine. Am ajuns la Întorsura Buzăului, deși eram foarte departe de Buzău și nimeni nu semăna cu cineva de acasă, vedeam femei cu pâini rotunde în mână și Gligore îi explica doct, ca omul care văzuse destule, că ăștia de p-aicea au, se descurcă, altă viață! În fața mea, sub oglindă, atârna un breloc ca un pendul care adormea toate neliniștile și văzând admirația lor pentru lumea nouă în care intram, am început să simt și eu că e o zi frumoasă pe care nici nu o bănuisem devreme în zori, când plecasem.

Am ajuns la Brașov și m-am bucurat că aveam pantofi curați și haine asortate. Mătușile au deschis ușa garsonierei lor din Apollonia Hirscher cu vocale de bucurie și m-au măsurat din cap până în picioare. Știam să fiu cuminte, să stau cu mâinile sub fund, să nu bălăngăn picioarele și să mulțumesc pentru complimente. Tataie vorbea ca un frate mai mare, dar nici el nu părea în elementul lui în orașul mare. Le povestea ce e pe acasă, stătea pe scaun, își ținea șapca pe genunchi și le spunea de peri, de meri, de lemne de foc, de CAP, de recensământ. Niște cuvinte pe care le auzisem de multe ori și în alte situații și care îmi deschideau, ca și altă dăți, porți spre colțuri de minte în care mă retrăgeam ușor, știind că sunt la adăpostul lor. Tataie nu vorbea de boli, de moarte și griji și deci puteam aluneca în vis și în mine fără nicio reținere. Nu era nevoie să fiu în stare de alertă.

Mătușile erau văduve și locuiau amândouă într-o cameră a unei vile vechi cu pereți înalți și sobă albă. Aveau multe cărți și figurine din ceramică și vorbeau ca niște doamne de la televizor. Nu se mirau și se îmbrăcau în roz palid și bej și fiecare piesă vestimentară avea o definiție și un ritual. Nu puneai bluza aia în timpul săptămânii și nu când faci piața și nu cu fusta aceea. Se mișcau atent și încet, aveau gesturi măsurate și găteau meniu variat, dis de dimineață, ca să poată mânca la oră fixă. Vorbeau de sorbeturi, șerbeturi, deserturi și gustări. Toate farfuriile erau la fel și sub tacâmuri erau șervețele. Nu vorbeau mult la masă și stăteau drepte, ducând lingura aproape goală la gură. Le urmăream cu atenție fără să spun nimic și peste masă îl vedeam pe tataie stingher, un uriaș devenit pitic, stând între surorile lui ca un clovn într-o biserică. Simțeam că aici nu era nici o fărâmă de Măgura și diminețile în Brașov arată cu totul altfel decât diminețile în Măgura, ca două șosete desperecheate. Îmi jucam rolul mai departe, zâmbind și răspunzând la întrebări de pe scaunul unde mi se spusese să iau loc, la venire.

Am refăcut drumul spre casă pe întuneric. Era cald în cabină și simțeam că amândoi eram ușurați de parcă scăpasem de un examen. Tataie vorbea mai puțin ca la dus și ținea mâna pe ușa camionului, de-a lungul geamului închis. Am adormit pe umărul lui în cămașă cu carouri, făcută de mamaie.

Câteva zile nu mi-a tăcut gura. I-am povestit lui Dragoș ca și cum trăisem cea mai neașteptată aventură. Câteva zile lui i-a tăcut gura. A ascultat tot ce îi săpuneam, a pus întrebări, a vrut să știe cum schimbă vitezele Gligore. I-am spus, doctă și eu, că la Întorsura Buzăului au ăia pâine și merge lumea pe stradă cu pâinea la subraț. Apoi, cocoțați în caisul chel de frunze, ne-am jucat de-a mătușile. Puneam masa și mâncam în tăcere, vorbind rar și încet, îi arătam în farfurii imaginare cum se mănâncă supa cu linguri imaginare, îl întrebam dacă la felul doi dorește sosul peste friptură sau doar pe piure. L-am servit din cupe mici șarlotă cu dulceață pe de-asupra și el s-a prefăcut că știe gustul, ba chiar îi place. Câteva zile am fost regizorul celor mai tăcute prânzuri în cais, jucându-ne de-a mătușile, eu fiind Stela, el fiind Elena, vorbind de Biserica Neagră și magazine cu macrameuri, făcând pași mici și mergând ușor, ușor.

N-a durat mult și Dragoș s-a scuturat ca de un gând rău:

-Fă Anamario, dă-le boalii de mătuși, că m-am săturat! Hai să ne dăm de-a berbeleacul în grădină, la vale!