Ai același șef maxim patru ani. Deasupra unui șef e alt șef, care și el stă maxim patru ani. Piramida crește pe verticală precum coloana infinitului, cu noduri din patru în patru. Aste e bine, asta poate fi și rău, depinde de anduranța fiecăruia.

E luni și e frig. Ne așezăm cu toții în sala de ședință și parcă suntem într-o catedrală goală. Vorbim în șoaptă și avem palmele reci, ca și cum am avea emoții. Oaie a intrat, cu haina pe umeri ca un director de la Contactoare. Mustața lui a făcut o pauză lungă, deși ochii ne vorbeau de mult. Pare să ne țină un discurs mut și privește insistent peste noi, apoi la fiecare din noi. Este un moment solemn, dacă te uiți la el din profil și nu găsești altă stare. Mustața începe să se miște ca un metrou când pleacă din stație:

-După lungi deliberări cu soția, am decis că mă voi pensiona peste un an, nu peste doi, cum v-am spus mai demult. Asta înseamnă că mă voi retrage deci mai devreme de la post. Deci că îmi voi încheia mandatul cu un an mai devreme, deși poate mi-aș fi dorit să mai stau un an. O spun cu regret, îmi place în general aici, în ciuda corupției și problemelor, chiar daca e greu uneori să înțelegi cum lucrează oamenii pe aici. Dar am luat decizia să mă pensionez la timp, să nu intru în prelungiri.

-E momentul să fac loc unui expert mai tânăr. Deși știm cu toții că experiența mea nu se mai găsește ușor în zilele noastre.

Ce act de generozitate! Nu e ca și cum a fost forțat de un alt șef din capul piramidei să elibereze postul mai devreme. Donez costum de arbitru unui arbitru tânăr. Rog seriozitate. E-mailul ăsta intrase azi dimineață în inboxul nostru și nici nu apucasem să îl șterg. Tot un act de generozitate, exact ca al lui Oaie.

Toți patru ne uităm la el. Și el se uită la noi, fluturând un zâmbet șters. Îmi vine să mă ridic de pe scaun și să fac roata în sala de ședință. Mă abțin cu eforturi mari ca fața mea să nu trădeze expresia relaxării profunde. Mă uit și la colegi. Diana pare brusc întristată. Hans a rupt un pix, din greșeală și jumătatea ruptă a făcut în locul meu o roată amplă peste capetele noastre. Clara a părut egala cu ea însăși, nu emoționată, nu impresionată, un poker face profesionist.

Atât a avut să ne spună. Oaie s-a ridicat cu sentimentul omului care tocmai a dat o veste cu consecințe grele.

Am ieșit pe hol și mi-am reținut în continuare orice expresie de bucurie de pe chip. Nu vorbim între noi, nu luăm temperatura sentimentelor fiecăruia, ca niște profesioniști. Nici măcar nu am cu cine să îmi împart bucuria.

După prânz merg la baie să mă spăl pe dinți. Clara e și ea aici, se spală pe mâini și e rece și serioasă, cum o știu. Nu vorbim nimic și simt că mă voi bucura în singurătate de vestea de azi, fără să aflu ce cred și ceilalți despre asta. Clara deschide ușa și iese, dar se întoarce rapid și îmi spune pe fugă:

– În caz că te întrebi, azi în ședință a trebuit să mă gândesc la măicuța aia jefuită acum doi ani ca să nu sar în sus de bucurie de pe scaun!