-Auzi, tu crezi că tanti Drăguța e sora lui Dumnezeu?, mă întreba Dragoș ex abrupto, când tocmai mă așezasem bine pe o cracă de cais unde mai erau câteva caise. Gata să cad de mirare, îmi țineam firea și mă prefăceam vag interesată de așa idee. De fapt, muream de ciudă că nu mă gândisem eu la asta. Dragoș avea mereu idei deștepte.

-Nu. Nu are cum. De unde până unde?

-Păi pe el îl cheamă Drăguțul și pe ea Drăguța. Sunt deci frați.

-Nu îl cheamă Drăguțul. De unde ai scos-o?! Îl cheamă Dumnezeu.

-Mă-ta mare cum îi zice? Nu Dumnezeu Drăguțul?

-Nu!

-Dar așa îl cheamă! E numele lui complet. Cum mă cheamă pe mine Dragoș Vizitiu, așa îl cheamă pe el Dumnezeu Drăguțul.

Așa ceva nu mai auzisem. Nu știam că are două nume, ca noi. Mamaie nu-mi spusese. Nu-mi plăcea să par descoperită în fața lui Dragoș. Era de ajuns că eram mai fricoasă ca el, aveam mai multe restricții ca el, nu aveam voie pe deal și trebuia să stau la toată slujba în biserică duminica, nu afară în curte ca el. Era sufocant gândul că și cunoștințele mele erau mai puține ca ale lui.

Stăteam în continuare pe craca de cais, cu spatele în crengi.

-Nu, nu sunt frați. Pe ea o cheamă tanti Drăguța, pe el Dumnezeu Drăguțul. Ca să fie frați, ar trebui să o cheme Drăguța Drăguțul. Înțelegi?

Și m-am întins după o caisă. În rarele mele momente de argumentare logică a unei păreri, mi-aș fi dorit să fiu poleită ca să se vadă de pe deal superioritatea gândirii mele. La așa ceva nu se gândise Dragoș. Se vedea din cais că îl doborâsem și conduceam lejer spre glorie. Dumnezeu și tanti Drăguța nu aveau cum să fie frați. Nici nu îmi puteam imagina că ea, după ce închidea magazinul, trecea pe la fratele ei pe la biserică, în loc să meargă acasă, în partea cealaltă a satului. Dacă era așa, aș fi văzut-o, pentru că noi stăteam aproape de biserică.

Savuram o caisă bălăngănindu-mi picioarele pe cracă, sigură de categoricul opinii mele. Nu avea ce să se mai întâmple.

-Ba sunt frați, totuși, a atacat Dragoș din nou, după o tăcere în care clădise în interior contraargumente. Și știi de ce? Pentru că mi-a zis mămica mai demult că tanti Drăguța fură de la magazin. Oprește pentru ea marfa cea mai bună și pune etichetele de la marfa bună pe aia mai puțin bună și o vinde la preț de a întâia. Și la câte controale a avut, n-a prins-o nimeni. Niciodată! Și mai și are magazinul fix lângă Poliție. Și tu cum crezi că scapă mereu?! O ajută Dumnezeu! Pentru că-i frac-su. Și așa fac frații, între ei. Se ajută!

Noi doi nu aveam cum să înțelegem asta, pentru că noi eram singuri la părinți și când mă uitam în ochii lui Dragoș, era în albastrul acela egeic un amestec de invidie amară pe cei care se ajută ca frații și bucurie nebună că găsise ultimul argument cu care să mă încuie definitiv și să câștige fără dubiu bătălia.