Copilul Mic l-a declarat pe Paul, bunicul, prințul ei. Prințul nu își vede capul de treburi: trebuie să o culce, să îi țină trena, să o spele pe mâini și să îi facă des complimente. De când s-a încheiat vacanța și am ajuns iar la București, prințul a rămas în casa lui și Copilul Mic a rămas singur. Îi trebuie un prinț.

-Tati, tu erai prințul și eu eram eu. Da?

-Nu, nu mă joc de-a prințul. Facem lego, dacă vrei.

-Nu, tu erai prinț. Nu vreau lego. Eu sunt eu și tu ești prinț.

-Lego, atât. Nu sunt prinț.

Se negociază, timpul trece, nu cedează nimeni. Se întârzie la grădiniță. Timpul trece și mai evident. Un fir de fum alb iese pe horn si gata, habemus principem! Copilul Mic l-a convins și a învins. Ca de fiecare dată. Viața e o luptă.

-Bine, sunt prințul și merg la palat să îți aduc hainele pentru grădiniță, prințesă, anunță el fără zel.

Copil Mic se întoarce fericită către mine, cu aerul că îmi dezvăluie un secret de la curte:

-Prințul s-a dus de fapt să îmi aducă niște chiloți din dulapul meu. Așa fac prinții.