Vara, timpul bolborosea ca apa de mămăligă, stropind fierbinte și nu puteai să stai în preajma lui. Zilele se topeau ca o pastă galbenă și când plecam cu ai mei la mare sau la Buzău sau în vacanță la Târgu-Jiu, speram să găsesc la întoarcere vara în curte, așteptându-mă. Nu mă aștepta niciodată și timpul nu ținea cont de mine. Veneam înapoi toamna, când ai mei începeau serviciul în oraș și eu grădinița, la Măgura. O prindeam pe mamaie în pregătiri. Relua acum traseul în sens invers față de primăvară, refăcând înapoi drumul obiectelor de la bucătăria de vară spre cea de iarnă. Ne mutam din nou în căsuța de aur, unde aveam să ne înghesuim toate trei, bunica, mamaie și eu. Mutarea dura o săptămână și mamaie o pregătea minuțios. Întâi se dezvelea groapa cu var, de sub cais. Ne învârteam pe lângă ea o zi întreagă și deși ne spuneau să plecăm la joacă în altă parte, sfârșitul zilei ne prindea tot lângă groapă, eu plângând că Dragoș mi-a aruncat o jucărie în ea, el ca un chimist cu mâinile în șolduri, uitându-se fix in marea de var:

-Stai, nu mai plânge ca proasta. Stai să vedem dacă o dizolvă!

Găleata de var se umplea și albul devenea bleu când mamaie amesteca pigment din sticluța de la Buzău. Groapa de var se acoperea din nou și intra sub pământ ca o comoară la îndemână, dar ascunsă. Mamaie scotea afară din bucătăria de iarnă toate mobilele și se apuca de văruit. Făcea mișcări ample și camera mică și goală scotea un ecou mut, frate al geamătului bidinelei pe perete. Dâre mari de var umpleau pereții de pământ și fire de păr din bidinea cădeau la datorie, lipindu-se definitiv de ei. Mamaie se ridica pe vârfuri și picta încet o linie continuă sus, pe perete, delimitând tavanul alb ca o cale lactee. Cât se uscau pereții în așteptarea altor straturi de var, noi dormeam la pian. Era camera dintre bucătăria de iarnă și atelierul lui tataie. Cât așteptau sub stele mobilele noastre să termine mamaie de văruit, noi dormeam în patul de paie de la pian. Acolo fusese pianul lui Gabi si acolo făcea mamaie croitorie. Adormeam greu, ca într-un hotel și provizoratul acesta îmi dădea bucurie și neliniște. Reluam aceleași întrebări din anii anteriori: cine a pictat tabloul ăsta cu boi? Apa asta e gârla de la noi din sat? Ăștia sunt boii lui Sică? De unde ați cumpărat godinul ăsta? Ce ai în dulap?

Mamaie răspundea printre căscaturi și adormea înaintea mea, zicându-și rugăciunea pe marginea patului, nu in genunchi, ruptă de oboseală. Auzeam frânturi din rugăciunea ei spusă în șoaptă și câteodată adormea vorbind: și apară-i…tăi. Amin! Prin pereți vocea lui tataie în atelier, cântând și meșterind, ajungea la mine ca un radio din vecini și adormeam și eu.

Dimineața plecam spre grădiniță pe jumătate încă dormind, împinsă de la spate de mamaie. Luam colbul uliței pe pantofii curați și trezeam din mers pietrele, mai adormite ca mine. Dragoș mergea cu noi și era vesel ca un guguștiuc, de parcă nu dormise nicio clipa și nici nu avea nevoie de somn. Mergeam toți repede, cu dimineața rece lipită de față.

La prânz, când ne întorceam spre casă, pășeam moale. Târam după mine pulovărul în care tremurasem dimineața. Acum era cald și când ocoleam biserica și intram pe ulița noastră, Dragoș o lua la fugă spre casa lui de parcă nici nu ne cunoșteam. Trântea poarta în urma lui și îl auzeam strigând:

-Mămicăăăăă, am veniiit!

Până și salcâmului de la poartă îi sărea inima și dădea speriat din ramuri, iar în urma lui Dragoș lătrau speriați câinii și cloncăneau curcanii. Dragoș era o bilă de zgomot care se rostogolea prin curte și crea reacții.

Acasă, mamaie terminase transhumanta oalelor, tigăilor, castroanelor de la bucătăria de vară la bucătăria de iarnă mergând în turmă emailată între cele două bucătarii și anotimpuri. Bunica stătea în curte pe un scaun mic, învâtind marmelada într-un ceaun imens, pe pirostrii. 

Pe treptele casei noastre mă aștepta ceaunul fierbinte cu o rană galbenă în centru, din care tot mai ieșeau aburi. Îl scosese bunica afară, să îl umple cu apă. În noua noastră bucătărie, unde mirosea încă a var, pe mijlocul mesei stătea un soare de porumb, tocmai fugit din ceaun, în timp ce din cer raze de mămăligă ne încălzeau creștetele. Câteodată îi spuneam și lui Dragoș toate astea și el mă încuraja mereu prompt :

-Fă Anamario, iar vorbești în dodii, nu-i a bună cu tine! Zi-i lu mă-ta mare să îți mai zică Tatăl nostru. Poate îți mai trece.

Acum, că se încheiase mutatul, toamna începea de-a binelea și timpul avea să curgă imperceptibil, aproape static precum marmelada când s-a răcit în borcane și când mă uitam pe geam din căsuța de iarnă, octombrie semăna cu o rochie de fond plastic pe care o purta mama.