Sub ștergar

Aveam trei prietene cu care mă înțelegeam bine: mămăliga fierbinte care mă aștepta în fiecare zi când veneam de la grădiniță, sora ei mai sobră, coliva, care mă aștepta uneori sâmbăta și regina tuturor: pâinea de casă.

-În rest, fata asta nu e prietenă cu mâncarea, mă prezenta mamaie ca pe o raritate altor femei care veneau la noi.

-Se vede, mă cântăreau ele din priviri. Mănâncă, fetiță, să te faci mare, ce, vrei să rămâi mică?! Mănâncă!

Nu mâncam. Dar mă bucuram să sărut soarele fierbinte al mămăligii, când intram în casă. Mă aștepta pe masă, trimițând prin ștergarul care o acoperea cercuri de abur cât ea de mari, ca niște variante ale ei translucide și incorporale. Îmi puneam palmele deasupra feței ei fierbinți și opream aburii ca pe niște nori. Apoi ridicam ștergarul și îmi apropiam fața de crusta ei în formare, închizând ochii.

După un calendar interior și altul al satului, bunica și mamaie făceau pomeni. Era ceva solemn în spatele lor aplecat deasupra plitei, învârtind într-o mămăligă cenușie și tragică: coliva. Bunica lua coliva de pe foc și o lăsa o noapte la rece, acoperită cu un prosop curat. Rămânea o dâră de solemnitate ca o cărare între plită și locul unde se odihnea coliva și când nu mă vedea nimeni, ieșeam în șosete pe hol și ridicam prosopul, să văd ce face. Coliva nu transmitea nimic din voioșia primitoare a mămăligii, ea nu unea oameni la o masă, ea doar amintea de cineva. Dimineața mă trezeam târziu și vedeam din pat spatele bunicii aplecat peste vasul cu coliva care se lăsa frământată și amestecată cu zahăr și nucă. Bunica aranja coliva pe o farfurie și îi făcea o cruce din zahăr pudră pe mijloc, o punea cu grijă într-un coș cu colaci și vin. Coșul rămânea o vreme pe masă, cât mamaie și bunica se îmbrăcau cu hainele negre și curate . Apoi plecau amândouă la biserică, legate între ele de coșul cu hrană pentru cei care nu se mai văd. Continue reading

De-a mătușile

Plecasem când dimineața nu se trezise încă. Eram înaintea tuturor, când am ieșit pe treptele casei pisicile dormeau încolăcite cu plumbul nopții apăsându-le blana. Doar câinele a dat rapid din coadă, ca să-și ascundă mirarea că mă vedea trează la ora aceea. Mamaie ne făcuse bagajul de cu seară și acum intra îngrijorată în camera de la pian și ieșea cu o umbrelă în mâini și iar intra grăbită și ieșea cu niște cizme scurte ale ei. Nu vorbeau nici unul, nici celălalt și am ieșit pe poartă între ei, tăind întunericul ca pe o bucată de mămăligă.

-Taman acum s-a găsit să plouă. Tare vă duc grija. Măcar de-am fi apucat să sunăm.

Și simțeam cum deasupra mea mamaie clădea un nor gros de griji și teamă și norul se apropia și de mine. În curând aveam să fiu eu cea îngrijorată. Tataie căra sacoșa grea de textil și auzeam cum sticlele se ating una de cealaltă ca într-o melodie pentru cei care transportă mâncare. Călca cu atenție în noroiul care se adâncea tot mai cleios, lenevindu-ne pașii. Atent călcam și eu, încălțată cu cizmele scurte ale lui mamaie, în care intram lejer cu proprii pantofi. Încercam să nu mă murdăresc pe pantalonii bleu deschis și regretam că fix astăzi trebuia să plouă, deci puteam ajunge la Brașov cu hainele deja murdare. Ieri fusese așa frumos și aș fi ajuns curată ca un crin și m-ar fi lăudat mătușile și eu nu aș fi simțit nicio rușine, nici un bici incolor dar iute pe deasupra capului, cum că mamaie nu mă ține curată. Acum înaintam prin beznă și ploaie, între tăcerea lui tataie care răsufla greu sub greutatea pachetului pentru surori și grija densă ca un noroi a lui mamaie.

-Să-i spui să conducă atent, să nu facă vreo prostie. Și să nu veniți înapoi pe întuneric, că vă duc grija acolo la baraj, la Siriu.

-Ei, mai lasă-l! Doar nu conduce de ieri! Ce atâta grijă?!

Tataie era conectat mereu la viața practică a satului și așa aflase că Gligore avea drum cu camionul, în interes de serviciu la Brașov. Era o ocazie bună și rară să dea o fugă la surori cu recolte de toamnă și să caute acolo și niște cuțite pentru Abrichtul lui. Ocazia se ivise spontan și nu mai apucaseră să sune de la poștă acasă la Buzău, să întrebe dacă am voie. Mamaie ezitase până în ultimul moment, eu insistasem să merg, la fel și tataie. Plecam amândoi în interes de serviciu pentru că eu eram asistenta lui de tâmplărie și orice îmbogățire a recuzitei lui era o bucurie împărțită la doi. În plus, mătușile mă așteptau mereu cu drag și mă alintau. Continue reading

Inventar

Nu înțelegeam multe din gesturile adulților care coordonau sinergic universul care mă cuprindea. Uneori nici nu încercam să înțeleg, pentru că gesturile lor erau mișcări ferme și sigure, toate aveau sens și deși părea că jucam toți într-o piesă de teatru, nimeni nu se oprea din joc. Nu înțelegeam de ce înfige mamaie un topor în pământ când începe furtuna și câinele o privește îngrozit. Nu înțelegeam de ce bunica termina de pus mălaiul și tărâțele în oala de borș și o prindea de păr pe mamaie, prefăcându-se că o trage și o ceartă și zicea: acruuu!

O mulțime de gesturi ștergeau granița dintre magie și practică gospodărească. Mi se dădea sirop de tuse și mi se spunea “Tatăl nostru” când răceam. Mă duceau la grădiniță, dar îmi puneau ceva roșu pe mine. Crezând că așa vor sta lucrurile toată viața, la infinit, nici nu eram atentă la ritualuri, le trăiam și mă lăsam pe mâna lor. Continue reading

Toporași pentru Isus

Drumul de la grădiniță spre casă trecea pe lângă biserică. Drumul de acasă la magazin trecea pe lângă biserică. Coboram de pe muchie ca să ajungem acasă pe lângă biserică. Ca să ajungem mai repede la drumul către Vizitii o luam prin curtea bisericii. Biserica era în mijlocul vieții noastre și morții erau acolo ca la ei acasă, unii doar traversau ulița de la casa lor cu țigla roșiatică și pomi la poarta de lemn ca să intre în casa lor eternă. Biserica era în vârful dealului din mijlocul satului și câteodată, când mă dădeam în leagăn noaptea, sub streașina casei, vedeam în depărtare, ca o cetate deasupra satului, biserica noastră, cu turla în lună. Părea mijlocul unui titirez și dacă o mână înaltă ar fi rotit-o, tot satul s-ar fi mișcat împreună cu ea, ca un derviș plutitor.  Continue reading

Pachet de acasă

Când veneam de la grădiniță prin ultima zăpadă a anului, bătătorită și înghețată, cu mărțișorul în piept ca o medalie a speranței, o găseam pe bunica aplecată deasupra mesei din bucătărie. Avea spatele cald îmbrăcat în florile de textil ale unei rochii cu primăvară eternă și mâinile ninse de făină transformau un infinit de cocă în opturi aliniate ca niște soldați pe un câmp de luptă gospodăresc. Îmi lăsa deoparte un deal mic de cocă, să contribui și eu la această armată moale. Mucenicii mei erau rebeli și mari, păreau recrutați în grabă dintr-un cătun de uriași. Stăteau ultimii la coadă, înainte de a-i arunca bunica în apa care fierbea pe foc și în cameră era liniște, focul tăcea roșu și soldații noștri intrau unul câte unul în neantul din oală. Găteam deci împreuna, lângă sobă, păzind calvarul fierbinte. Câteva zile la rând mâncam și dimineața la plecare și când mă întorceam de la școală mucenici cu nucă și zahăr, neînțelegând nimic din martirajul lor vechi, alături de tataie care îi rupea cu lingura în farfurie, absent, cu gândul la dulapul pus la încleiat în atelier din comanda preotului. Continue reading