Așa deci. Asta fac oamenii când sunt în plină criză a vârstei de mijloc. Uite, eu m-am apucat de dans. Îmi rămăsese un rest de energie neconsumată de la saltul cu parașuta și, cu un penultim zvâc tineresc, m-am înscris la un curs de dans modern. Nu a fost ușor să îl găsesc, mai ales că eu nu doream nici dansuri populare, nici de societate, nici salsa, nici tango. Am scris pe site-ul care oferea lecții de dans și promitea un corp plin de energie și am întrebat care e granița plusului din 16 +, așa cum scria la categoria vârstă. Că eu am mult plus. Dar și puls, încă. Nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am înfrânt impulsul de a decide că e o firmă de amatori care fac în realitate altceva decât scrie pe site. Am încercat să trec și peste impulsul de a renunța, lucru mult mai ispititor.  Nu-i nimic, o să îmi continui existența cu fundul atârnând ca două cozi de frac, ce dacă? Cine se mai apucă de dans la 40 de ani? Probabil de aceea nici nu îmi răspund la întrebare. Și oricum, cât să țină și midlife crisis-ul acesta? Doar nu va dura o veșnicie. Când ego-ul meu mă convingea ce prostie eram pe cale să fac dorind să mă apuc de dans la vârsta aceasta, îmi răspund cei de pe site. Cursurile încep sâmbătă și mai au locuri. Ce fac acum? Nu mă așteptam la asta, deja mă plimbam pe aleea renunțărilor, acum să mă întorc? Dacă râd de mine ceilalți cursanți? Dacă sunt lider de vârstă și o să mă întrebe dacă le fac și lor niște prăjituri? Mai e loc și de mine în lumea oamenilor tineri? Printre hobby-urile oamenilor tineri? Printre corpurile tari ale oamenilor tineri? Și cu copiii ce fac? De casă când mai am timp să mă ocup? De lecțiile Copilului Mare? Sigur o să mă simt vinovată. Și mai vinovată. Cea mai vinovată.

Sâmbătă la ora trei urcam temătoare scările magazinului semi-părăsit Cocor. Am trecut printre manechine cu pălării și paltoane de cooperativă, am privit din capul treptelor rulante amploarea zeiască a rochiilor lui Cătălin Botezatu, ascunse de ochii lumii la etajul unu al unui magazin mort. La etajul patru mă aștepta tinerețea mea, blocată în inerție. Îmi plăcuse mult să dansez, făcusem balet până s-a îmbolnăvit profesoara, dansasem cu orice ocazie. Apoi m-a luat viața de mână și m-a pus să alerg, cronometrându-mă sever ca la un concurs în curtea școlii. Mi-a spus că nu mai e timp de dans, sunt altele care trebuie făcute.

Grupul e mixt. Nu se uită nimeni ciudat la mine și nu ies în evidență. Ca întotdeauna, anonimatul e cea mai comodă haină și mă îmbrac în ea imediat, cu ușurință. Scobitori și dodoloațe, umplem sala. Nimeni nu pune în pericol stima de sine a nimănui. E bine. Nu ne mișcăm nici ca pensionarele, dar nici nu suntem neapărat o bucurie estetică. Muzica îmi dă o stare de bine și mă bucur că m-am împins de la spate și nu am renunțat. Că fac ceva și pentru mine. Trainerul se mișcă aiuritor, dar are răbdare și bate palma la fiecare 5 minute cu fiecare din noi. Trebuie să mă obișnuiesc cu extazul forțat al acestei atingeri. Încerc să fac tot ce face și să ma mișc cum se mișcă și să scutur prejudecățile și autoflagelările de pe mine, ca pe niște solzi. E bine. Dansez, mă bucur de ce fac, nu mă simt vinovată.

-Și ridicăm piciorul la spate și îl prindem cu mâinile și îl lipim de fund, facem stretching cu gâtul într-o paaarteeee, ca niște lebedeee, ne alintă coregraful nostru.

Ca niște lebede! Ce drăguț. Suntem niște ornitorinci, el ne numește lebede. Și urmăresc în gând grația intrinsecă a unui fulg în plutire, piruetând fără gravitație într-un spațiu cu street-dans.

Găina! GĂINAAA! Doamne, gă-i-na!! Am uitat de găină! Și amintirea aceasta bruscă năvălește între tâmple cu putere, ca un râu care a spart digul. Uit de grație și cobor pe pământ masiv, ca un bolovan.

În spiritul eficienței, pusesem pe foc, cât mă pregătisem pentru dans, într-o oală sub presiune, o găină de țară. Urma să sting focul și să plec. Copilul Mare își făcea lecțiile in camera ei cu căștile pe urechi, Copilul Mic dormea, soțul lucra în dormitor, în cel mai îndepărtat punct față de bucătărie. De când o fi fierbând găina mea? Au trecut 2 ore? În instrucțiuni scrisese clar să nu se prelungească timpul de fierbere, pentru a evita eliminarea completă a lichidului, care duce la supraîncălzire, care duce la accidente nedorite. Accidente dorite au? Nu mai pot să mă concentrez la dans, deși fix în acest moment trainerul și-a pus piciorul pe lângă ureche și e înșurubat în podea pe o axă verticală greu de povestit. Tensiunea mușchilor lui ar sparge și ferestrele, dacă ar exista ferestre în această sală de la ultimul etaj al unui magazin cu gloria fanată. Ce-or fi făcând ai mei acasă? Mi-a trebuit curs de dans! Când eu aveam de gătit. Și atâtea altele de făcut.

Îi fac un semn discret coregrafului că ies puțin. Sun acasă. Nu răspunde nimeni. Sun din nou. Sun. Sun. Nu răspunde nimeni. Intru agitată înapoi în sală. Mai avem 5 minute. Cu gândul acasă, încerc să reiau ritmul pierdut, între aceste femei necunoscute care își aleargă din urmă tinerețea, ca și mine. Mă gândesc la ai mei, poate chiar acum traversează orașul în zbor, călare pe o găină de țară, fără cap. Niște Niels Holgerssoni ieșiți dintr-o oală sub presiune. Abia aștept să terminăm. Terminăm. Alerg spre vestiar și scot telefonul din geantă. Un mesaj whatsapp. De acasă:

-Auzi, noi și găina aia din oală cerem instrucțiuni. Oala e pe aragaz, găina în oală, ce facem mai departe? Să o punem la fiert sau îi dai tu drumul când vii?