Pacea tufănelelor

O tăcere fină se așază între noi, ca pulberea dintr-o cameră în care ai dansat energic. Privim amândouă vaza de lut verde în care am înghesuit grădina de la Măgura, acum când s-a dat stingerea: ultimele tufănele contorsionate, rezistente la frig și singurătate, cu bănuți mici, ca niște pui de găină încremeniți într-o toamna eternă. Rezistă de zile bune și încă împrăștie prin cameră un iz amărui și sobru, ca mirosul din cămara de la Măgura, care a supraviețuit ani de zile celor care au plecat.
Tăcerea dintre noi nu avea cum să dureze mult. Pânza ei fină nici nu atinsese încă pământul, că o și aud pe Copil Mic:
-Ce portocaliu interesant au florile acestea!
-Da. Dar nu sunt portocalii. Sunt galbene.
– Ba sunt portocalii, dar hai să încheiem discuția aceasta, că nu vreau să ne certăm.
-Să ne certăm? Cum așa? Ce te face să crezi că ne-am certa din asta? De câte ori s-a întâmplat până acum să ne certăm?
-Ei, nu, dar știi cum e. Poate tu insiști că sunt galbene, poate eu zic mereu că sunt portocalii, apoi tu țipi, apoi țip eu, apoi tu îmi dai o palmă peste față, eu te împing, tu mă muști, eu…De aceea zic, hai să nu mai vorbim niciodată despre asta.
Îmi plac oamenii care omoară conflictul din fașă. Dacă s-ar fi gândit vreodată capii popoarelor anticipativ la consecințe când se contraziceau pe culoarea unei țări, manualele de istorie ar fi fost mai subțiri, niciun război de descris. Cât despre pace, ea nu preocupă decât pe hippioți și pe Copilul Mic.

Rotirea cadrelor în baltă

Startul a fost greu: Copilul Mic era foarte mic şi bazinul de înot prea înfricoşător, profesorul prea burtos, ba prea păros şi pielea ei prea sensibilă. Să nu o mai ducem, că nu mai vrea. Apoi a apărut Carmen, machiată precum Cleopatra a Egiptului chiar şi când făcea scufundări. Copilul Mic a vrut mereu la înot, nici urmă de frică. A plecat Carmen, am plâns toţi o vreme de dorul ei, dar a apărut Monica. Şi Copilul Mic merge cu mare încântare la bazin, vrea să doarmă la bazin, vrea să mergem zilnic la bazin. Îmi spune că face scufundări, că înoată foarte departe, în largul bazinului, că stă fără să se ţină de Monica, ba chiar fără plută şi aripioare. Mă minunez. Eu nu pot vedea nimic din toate aceste progrese acvatice, părinţii nu mai pot aştepta, ca pe vremuri, lângă uşa de sticlă a piscinei.

O ţin de mână strâns şi coborâm în grabă pe scări, spre vestiare.
– Azi trec la semiînaintaţi, îmi zice mândră. Mai ales că mai e puţin şi fac şase ani.
– Semiavansaţi, o corectez.
– Da, la ăia.
– Serios? Deja? Bravo! Dar Monica nu mi-a zis nimic. Şi nu e pe vârste, e pe aptitudini. O să vorbesc cu ea.
– Nu e nevoie, o anunţ eu, zice şi pleacă spre piscină, lăsându-mă confuză.

Trebuia să mă gândesc la asta. Puterea de autoconvingere e cam la fel de mare ca autoevaluarea pozitivă exagerată. Ar fi în stare să se ducă neinvitată la grupa celor de la nivelul următor, pentru că ea simte că a venit momentul unei promovări.

O aştept în faţa şcolii de înot şi dau cu piciorul în frunze, uitându-mă la ceas. E momentul să încheie ora şi cobor încet scările, pregătindu-mă de sauna care mă aşteaptă în timp ce o îmbrac. Deja mă aşteaptă, tremurând de frig cu ochelarii pe frunte. Pe lângă ea trece Monica, pe care o opresc să întreb cum stau lucrurile.

Urcăm scările, cu bagajul umed atârnat de umăr.
– Am vorbit cu Monica, zice că eşti foarte harnică şi curajoasă şi faci progrese mari.
– Păi eu ţi-am zis, zice ea plictisită.
– Înoţi fără aripioare, fără plută, continui eu să îi fac statuie din stropi de apă.
– Ţi-am spus!
– Însă nu este încă vorba de trecut la semiavansaţi. Mai stăm la începători o vreme, ca să înveţi perfect. Nu ne grăbim.
– Of, eu ţi-am spus că trebuia să mă laşi pe mine să vorbesc, zice ea iritată, cu privirea la paşii ei urcând scările.

Şi ascultându-i tonul, mi-e clar că până şi Copilul Mic a abandonat speranţa că eu aş fi în stare să negociez ceva, oricât de mic.

Evidența îngerilor

Toamna aceasta parcă a înecat toţi îngerii galbeni ai frunzelor. Pluteşte o stare de plumb pe străzi şi nicio veselie nu e curmată de sirenele ambulanţelor care trec mereu pentru că veselia s-a topit de mult. Merg cu Cristi spre Evidenţa Populaţiei, să facem viză de flotant. Trecem prin bălţi ca nişte minuscule oceane pentru fiinţe care nu se văd, luăm în picioare frunze înmuiate de apă, încercăm să vorbim şi nu prea se leagă nimic. Avem la subraţ mapa cu documente şi o ţinem strâns, să nu pierdem din ea foi din documentele esenţiale care îţi validează existenţa. Nişte organe externe, de hârtie, fără care nimic nu am mai fi şi fără care nici viză de flotant nu am primi. Intrăm în curtea liceului unde se află sediul Evidenţei Populaţiei. Liceul e pustiu şi prin ferestrele deschise ploaia intră fără niciun efort înăuntru, ocolind iedera uscată care a îmbrăcat clădirea. E o clădire care nu te invită la nimic şi îmi amintesc brusc de toate instituţiile mari şi gri care mi-au înghiţit tinereţea. Lângă liceul inert, chiar lângă intrare, e biroul Evidenţei. O evidenţă invizibilă, pentru că de pe muşamaua de pe fronton, care ar fi trebuit să anunţe menirea ei, literele au fugit ca elevii la materiile nesuferite. Curtea liceului nu are niciun elev, doar câţiva oameni dornici să fie luaţi în evidenţă. Două doamne de la Chişinău, fiul în negru, cu gleznele goale ieşind din adidaşii albi, un domn gras cu masca pe frunte, un copil gras fără mască, o femeie amărâtă cu o sacoşă de Lidl în care ţine ascunse documentele, să nu le plouă, fiul ei adult, cu handicap sever, un bărbat înalt care fumează, Cristi şi eu. Ne uităm unii la alţii, fără cuvinte. Domnul care fumează ne priveşte pe toţi şi zice:
– Nu vă uitaţi la mine, aranjaţi-vă cumva, eu nu sunt la coadă.

Nimeni nu zice nimic, nu ne mişcăm, ca nişte melci de toamnă care şi-au pierdut direcţia.
– Eu lucrez aici, mai punctează omul în căutarea unui triumf.

Dar nu iese în evidenţă. Stăm cuminţi până când Cristi le zice tuturor, ca actorul care sparge gheaţa unei piese:
– Noi avem programare. În 5 minute e rândul nostru.

Nu ştiu ce e cu oamenii astăzi, dar nu vociferează nimeni, nu se enervează nimeni. Fiul cu handicap mă priveşte direct şi lung, fără pauză, ca pe un obiect straniu, neidentificat. Nu are nicio reţinere şi mama lui nici nu îl bagă în seamă, încălzeşte la piept sacoşa cu documente ca pe un copil fragil. Celălalt băiat, în negru, întinde mâna şi îi dă cu tandreţe mamei lui o şuviţă peste ureche. Femeia nu reacţionează, doar cealaltă, care este cu ei, îl întreabă:
– Da ţâie nu ţâ-i frig aşa, cu cracii ăia goi? Vez sî n-ajungi pin spitale, că-i vai ş-amar. Doctorii abia aşteaptâ sâ mai scapi di unu, îţ puni ventilatorul aşela pi gât şî ăla eşti. Ca frate-miu, de la Chişinău. O intrat pă pişoarle lui şi o ieşât mort.

Băiatul cu handicap mă fixează în continuare cu privirea. Mi-e frig, stau în curte să ne vină rândul. Continue reading

Ce facem

Aflăm fără mare surprindere, dar cu tristeţe, că a murit fratele viitorului rege. Nici urmă de rivalitate între ei, şirul urmării la tron se ştie de secole. În plus prinţul avusese un accident de schi. Ce facem? Pregătim un comunicat? Şi dacă da, ce facem cu el? Abordăm o atitudine pasivă: îl facem, dar nu spunem nimănui, însă dacă sună cineva, trimitem rapid comunicatul, că e gata? Sau mai bine îl facem, dar nu aşteptăm după nimeni, preluăm noi iniţiativa şi dăm presei? Deci cum procedăm? Deocamdată nu facem nimic, la 10:30 realizăm că ne trebuie aprobare de la minister. Uitasem de asta. Trimitem pe la 12 e-mail la minister. Cerem sfat urgent ce trebuie făcut în situaţia aceasta. Aşteptăm. Cât aşteptăm, verificăm corespondenţe, confirmăm prezenţe la eveniment, uităm unde am pus invitaţiile.

La 13:30 ne dăm seama că trebuie să facem ceva cu steagul. Îl coborâm la jumătatea catargului, ca la eroi? Punem fâşia portocalie peste el? Alături de el? Cum se pune, de fapt? Nu era rege, deci nu modificăm poziţia steagului? Ce facem? Trimitem e-mail la minister. Cerem sfat urgent ce trebuie făcut cu steagul. Aşteptăm. Cât aşteptăm, şefa mă roagă şoptit, să nu o audă şeful mare, dacă pot să o mai ajut cu ceva personal. De data aceasta nu, nu trebuie să sun menajera Maria să o rog să mai frece depunerea acea de piatră de lângă wc. Îmi întinde o foaie de matematică împăturită şi zice:
-Te rog tradu-mi ce scrie aici, e de la doamna Maria. Mi l-a lăsat pe masă, l-am găsit aseară când am intrat. E ceva urgent?

Deschid biletul şi mă uit la literele scrise apăsat cu un pix a cărui mină probabil aşteaptă la rândul ei aprobare de la minister ca să funcţioneze: “misa rupt băţu la mop. Loaţimi altu. Numa bine. duamna Maria.’ Îi traduc şi ea e fericită că nu e nicio urgenţă şi doamna Maria nu o anunţă că iar a găsit gândaci.

Mă uit pe geam şi văd că se apropie furtuna. Mai verificăm emailurile cu toţii. E vineri, ora 16:00, zi scurtă, ministerul nu a răspuns. Şi în praful răscolit de furtună e o apăsare galbenă şi amăruie, ca atunci când moare departe un prinţ care nu e al tău. Închidem calculatoarele şi plecăm acasă.

(2014)

Inventar de priorități necesare

Ce am eu în poşetă: un calendar mic, portofel cu 2 lei, un set de chei de Bucureşti, un set de chei de dincolo, o cretă mică, un ruj, o oglindă dublă, un pompom făcut de Copilul Mare când era mic, să îmi poarte noroc, şerveţele uscate, şerveţele umede cu miros de lavandă, un cal de şah, un pion de şah, nişte foi goale, un pix care merge, un pix care nu merge, o cutie de chibrituri, un eşantion de parfum, cărţi de vizită ale câtorva persoane pe care nu o să le contactez niciodată, abonamentul de înot al Copilului Mic, o pietricică din grădina de la Măgura, o pastilă anonimă, fără ambalaj, pentru situaţii care necesită o pastilă, ochelarii, tocul ochelarilor, carduri colorate pentru reduceri imense la diverse magazine, dar care nu se aplică niciodată în zilele când merg eu la acele magazine; telefonul mobil; o iconiţă; gentuţa de lână a unui îngeraş de fetru; o carte; un semn de carte, dar nu în carte; clame şi elastice de păr ale Copilului Mic; un kit mic de aţe colorate, ac de cusut şi un nasture; o pungă cu tămâie pe care mi-a dat-o tanti L. să fac ceva cu ea şi eu nu ştiu ce să fac cu ea.

Ce are Copilul Mare în poşetă: nimic, pentru că nu poartă aşa ceva, deoarece se ştie că numai babele poartă poşetă.

Ce are Copilul Mic în poşetă: trei bolovani, o bucată de pavaj, o foarfecă şi buretele de vase, ud.

Voi ce ţineţi în micul univers mobil de lângă şoldul drept? Trimiteţi răspunsurile voastre pe adresa redacţiei LiterNet. Într-o poşetă.