Nu stiu alta situatie care sa ma trimita instantaneu in extaz decat aceea cand din noiembrie pana in martie dau drumul la aeroterma. Nici nu mai stie lumea ce e aia aeroterma. Termenul acesta se folosea in copilaria mea si multa lume avea procurat ilicit acest fruct interzis gratie caruia supravietuiam cam 5 luni pe an. Aeroterma era o cutie a fericirii, rosie, cu trei butoane, cu un zgomot puternic, dar foarte sigur si reconfortant. Daca aeroterma mergea, totul in viata mergea. In apartament era frig. Cu mana inghetata, abia reuseam sa bag cheia in broasca. Descuiam, intram cu frica sa nu intre cineva dupa mine, incuiam. Dadeam ghiozdanul jos, geaca, fularul, manusile, caciula nu. Pestele de la cap se incalzeste. In casa era un ger static, ca in biserici, ca intre munti. Nimic nu clintea monolitul de frig care parca impingea peretii departe unul de celalalt si apartamentul nostru cu doua camere mi se parea dintr-o data mai mare. Nu am sa uit niciodata frigul acela solemn din casa. Stiam insa ca am un dusman impotriva lui: aeroterma rosie. Trei butoane, unul pentru aer rece, unul pentru aer caldut si unul pentru aer fierbinte. Pe primele doua nu le-am folosit niciodata separat, numai pe toate trei, si chiar si asa as fi dorit sa existe cinci sau sase butoane, sa se faca peste tot cald, cat mai repede.

Doua frici aveam cand intram in casa: ca nu e curent, si atunci micul meu prieten ar fi stat inmarmurit, inghetat si el, in mijlocul casei, fara nicio putere magica. Cealalta frica era Cretu. Mama zicea mereu sa nu spun nimanui ca avem aeroterma, daca aveam musafiri, o infasuram in propriul snur si o bagam in dulap printre haine. Cand eram singura in casa si nu faceam niciun zgomot, la etaj se auzea ce se intampla jos. Mama zicea vezi sa nu te auda Cretu ca dai drumul la aeroterma. Ne temeam de Cretu, ca era cel mai aproape de noi, dar oricine ar fi putut de fapt sa ne distruga comoara. De aceea nu spuneam nimanui de ea. Mai tarziu am aflat ca nu era cazul sa ne speriem, Cretu isi construise in baie o soba, gaurise peretele baii, care nu avea fereastra, si scosese hornul in spatiul foarte ingust care separa scara noastra de scara C. Facea baie in cuptor de-a dreptul.

In zilele cand nu era curent, ma panicam. Ma dureau degetele, temele le faceam cu geaca pe mine si imi venea sa plang. Adormeam ca in gara cu plapuma pe mine si transpiram sub ea, desi mi-era si frig si intotdeauna visam urat si daca uitasem cheia in usa si suna tata cand venea acasa, mi se parea ca trebuie sa trec pe la Polul Nord pana ajung la usa sa deschid. Atunci gerul castiga batalia si fara ajutorul meu rosu cu trei butoane, eram dureros de invinsa.
Dar in zilele cand aveam curent…ei atunci era miracol lung cu scurte pauze. Cand mi se parea ca s-a incins prea tare, o inchideam. Orice, numai sa nu moara aeroterma. Ma fascina ca aveam asa de aproape si la indemana solutia secreta impotriva inghetului. Apasam pe trei butoane si gata, lumea era a mea, gerul se retragea in colturi neimportante de camera si in jurul meu plutea un nor protector, care nu reusea sa incalzeasca tot, dar ma incalzea pe mine. Putea sa si ninga in dormitor, eu cu aeroterma in fata eram in alt spatiu. Era ceva hipnotizant in valul acela de caldura si in zgomotul ei puternic. Puteam privi fix in aeroterma, la elementii ei incinsi, incalzindu-ma minute in sir, puteam si adormi, langa aeroterma era ca langa mama. Ca orice obiect magic, totul se naruia in secumda cand o inchideam. Orele intrgi in care mersese nu incalzisera cu nimic apartamentul. In doua minute eram inghetata bocna, frigul umed se arunca peste mine. Si atunci ii dadeam drumul iar.
Cand era curent, nu doar cu aeroterma imparteam dupa amiezile singure de iarna. Mai era in spatele meu pickupul. Ascultam ore in sir povesti spuse de voci incredibile si ceva mai sigur, nesingur, protector decat acele singuratati protejate de aeroterma si pickup nu cred sa fi existat in anii mei de scolarita. Si cand ascultam Fetita cu chibrituri, nici nu mai stiam cine pe cine asculta, eu pe ea sau ea pe mine, singura diferenta era ca eu aveama aeroterma, asta era cutia mea cu chibrituri.
Nu stiu cand in istoria mea s-a incheiat simbioza cu aeroterma. Brusc n-a mai fost. Ai mei nu au aruncat-o, au dus-o in pod la Magura.

Acum cativa ani cautam Abecedarul lui mamaie in pod (da, si pe ala il mai pastram) si am dat de aeroterma. Parca l-am intanit in pod pe Isus, asa m-am simtit. Am luat-o la Bucuresti, mi-a fost frica sa o bag in priza ca sa nu arunc cartierul in bezna, l-am sunat Pe domnul Nick. Sotul meu, cu o copilarie capitalista, a privit-o circumspect si a zis: exact baba asta sovietica ne mai lipsea din casa. Sper sa nu faca zgomot ca storcatorul.

Domnul Nick, par contre, abia astepta sa o intalneasca. In doua saptamani mi-a adus-o. Curata, verificata, folosibila. Era octombrie, frig in casa, ca nu ne dadusera drumul la caldura. Am pus-o in camera fetitei, care de atunci nu s-a mai dezlipit de ea, desi apartamentul nostru de acum nu a cunoscut niciodata gerul din copilaria mea.
A fost inceputul prieteniei dintre o batrana aeroterma rosie cu trei butoane si o fetita de 6 ani.