Sunt cu căruțul, o împing pe Liza cu greu pe ușa de termopan subțire pusă destul de recent și deja zgâlțâită. Intrăm pe la subsol, că doar acolo poți lua liftul către etajul unde e doctorița de familie. Sunt două lifturi. Se așteaptă foarte mult și oricum, deși apeși pe buton, nu ai niciun indiciu că ceva se mișcă. Nu se apropie nici zgomotul, nici vreo lumină. Undeva sus în clădire se aud niște zgomote ca în mină, dar de venit nu vine niciun lift. De aceea, așteptarea are ceva plin de pietate aici la subsol. Parcă suntem sub pământ. Lângă mine sunt câteva paciente în vârstă și toate privim cuminți, uitându-ne în gol în peretele murdar. De aceea, când se deschide în sfârșit ușa liftului, e ca și cum a venit Isus pe pământ a doua oară, tocmai în Policlinica Titan, să judece vii și morții. Viața ne curge din nou prin vene, mă rog, nouă ăstora care mai avem vene. Dacă mă uit în jur, aici la subsol, cu pereți găuriți și lumina ca în salina de la Slănic, cu niște bătrâne lungi și uscate ca niște lumânări BOR pe lângă mine, parcă aș zice că ce văd nu e real, sunt prinsă între fantome într-o proză din liceu. A scris-o scriitorul Mircea Eliade, născut la 13 martie 2007 în localitatea București România și decedat la 22 prilie 1986 în localitatea Chicago SUA.

Se aude în sfârșit ceva. Vine unul din lifturi, ușa se deschide, durează o secundă, atât cât să văd un mic stop cadru cu 3 bătrâne triste stând în picioare și o liftieră cu halat albastru ca la fabrică. Nimeni nu coboara. Fara un cuvant, liftiera tranteste usa de fier a liftului si liftul pleaca, fara nimeni din noi astia care stam in asteptare. Ramanem mai departe neluati si tacuti, ca in fata implacabilului. Se aude iar zgomot in apropiere si ajunge la noi al doilea lift. Usa se dschide. Aproximativ acelasi tablou. Trei batrane stand in picioare si un liftier in halat albastru, stand pe scaun. Liftul asta are si o a doua usa, din grilaj. Totul e din alte vremuri, cam ca toata policlinica. Liftierul e foarte suparat. De fapt toti liftierii din Policlinica Titan sunt suparati. Si duri. Si nervosi. Si se poarta ca niste sefi de sectie. Sau ca niste vamesi. Iar toti pacientii sunt cuminti si speriati ca niste elevi care dau teza si si-au uitat caietele sau mintile acasa. Din lift coboara o batrana. Mai raman doua si liftierul. Fara un cuvant evalueaza scurt situatia, vede carutul, o vede pe Liza inca neplangand. Trage probabil concluzia ca nu ma poate lua si inchide nervos usa. Iar pleaca. Incep sa ma irit. Zambind usor decrepit, batrana care a iesit din lift imi zice: duduie draga, unde suntem noi aici?

Intrebare ampla, o adevarata cutie a Pandorei, as putea sa ii raspund in multe feluri. Decid sa raspund contabil: la subsol.

-A, da? Eu as fi vrut la etajul doi. Dar m-a adus aici. De doua ori i-am spus.
Poate a murit in lift batrana si liftierul asta are legatura cu proza din liceu si acum a lasat-o aici pentru ca aici incepe realismul magic, firul acela invizibil care separa si aduna realul cu irealul.
Batrana ramane langa mine asteptand liftul. Primul lift ajunge iar. Scena se repeta. Usa se deschide, stop cadru cu batrane care se uita la noi si liftiera pe scaun, nimeni nu coboara, nimeni deci nu urca, usa se inchide, liftul pleaca. Tacem cu totii, numai Liza scartaie din suzeta, semn ca temperamentul ei cere ca rabdarea sa aiba o limita. Se ridica in fund si se ia cu mainile de marginea carutului. E vizibil pusa pe rezolvat problema.

Din lumea celor de sus ajunge iar la noi liftul doi. Usa se deschide: inauntru, doar o batrana si liftierul. Tot nervos. Face un semn foarte discret, mai sa nu observ, ca am voie sa intru. Nu priveste pe nimeni, priveste inainte, ca omul foarte suparat pe tot mediul inconjurator. Dupa mine urca si batranica. In inconstienta ei, zambeste. Nu ar trebui. In Policlinica Titan nu e bine sa zambesti. E o impolitete sa zambesti. Sa stai ca la poza de buletin, nu te inspira din filme straine. Batrana ii spune liftierului zambind ca o fetita:
– Eu va rugasem sa ma duceti la doi, aici e subsolul, zice duduia aceasta (despre mine era vorba).

Liftierul parea ca abia astepta obraznicia motatei. Tot fara s-o priveasca incepe sa se enerveze:
– Bunica, eu te-am dus la doi si am zis clar aici e doi, dar tu, bunica, nu ai facut nimic. Ce vroiai, sa te iau de manuta sa te trec pragul? Nu facem asa ceva in institutia asta.
– Pai nu v-am auzit cand ati zis.
– Bunica, cand ne urcam in lift ciulim urechile, da? Suntem atenti cand se anunta etajul. Daca nu, pe scari. Ca nu stau dupa toti mamelucii. In plus, cand am ajuns la subsol am zis clar: am ajuns la subsol. Bunica, este adevarat ca nu ai ascultat si ai tulit-o pe langa mine si ai iesit din lift? Este?
– Dar nu v-am auzit cand ati zis ca suntem la subsol.
– Cum nu ati auzit? Daca nu auziti, mai bine nu mai luati liftul. Eu am spus clar ca e subsolul si bunica pac, iute pe langa mine afara. Atunci te-am lasat si eu, bunica. Sa vezi ce inseamna cand nu asculti.
Batrana nu pare s se fi suparat. E tot zambitoare si are aerul ca la anii ei de fapt nici nu conteaza la ce etaj cobori. Cealalta pacienta tace malc. Si-a insusit lectia. Ea nu o sa faca niciodata asa ceva. O sa ciuleasca urechile. Nu o sa treaca pac pe langa liftier. Niciodata. Niciodata.
Liftierul e in continuare mahnit ca are de-a face  cu spirite rebele. Butoneaza etajele ca si cum ar avea efectele gravitatiei in propriile maini, ca si cum am fi intr-o nava spatiala si el e capitanul nostru si el nu trebuie tinut din treaba cand misiunea lui este sa ne duca sus cat mai sus pe o alta planeta. Sau poate chiar in rai.

Iesim toti si mergem fiecare dupa bolile noastre, raspandindu-ne ca
potarnichile prin cabinete cu usi de termopan pe care scrie NU INTRATI NEINVITATI ATENTIE LA PRAG . Program functionare.

In spatele nostru se inchide usa liftului. Aici ramanem.