Trebuie să merg. Așa am fost încurajați la ședința de luni: să mergem. E un drept în care noi credem, trebuie să ne susținem cauza și astfel să susținem această minoritate care are nevoie de noi.
Încurajare. Nu obligare, desigur. Este interzis să obligi. Colegii se înfig în scaune, scaunele li se înfig în suflet. Unii tac sinucigaș. Tăcerea este clar un act de refuz. O categorie gălăgioasă susține că evident, trebuie să fim acolo, cu toți, în număr mare, dacă noi nu, atunci cine? E exact categoria care nici măcar nu are de gând să rămână în capitală în weekend. Apoi mai e o serie cuminte, dar nesigură, care riscă puțin, dar tot riscă: cei care spun că da, își doresc să participe, ar veni cu drag dacă nu ar fi avut deja planuri pentru week-end. Dar data viitoare, la marșul de la anul, sigur vor participa.
Și mai rămân doi care nu au zis nimic convingător. Eu și un coleg. Pe noi ne întreabă șeful direct: ne vedem sâmbătă la marș, da?
-Încercăm, răspundem noi cu voci albe, ca două stafii prinse în spatele școlii, la fumat.
Participarea înseamnă bilă albă. Unii au nevoie de bile albe mai mult decât alții. Eu sâmbătă aveam de gând să merg cu Copilul Mare la Obor să cumpărăm tull să facem fustă cu volane. Așa am promis de o lună. Dacă merg la marș, nu mai am timp să mă întorc acasă, să iau Copilul Mare ca să mergem la Obor. Dacă merg la Obor, nu mai am timp să trec pe acasă să las copilul ca să ajung în centru, la marș. Îmi fac zeci de planuri și strategii. Decid să merg și să iau Copilul Mare cu mine. Vom mărșălui fără zgomot, voi susține cauza unei minorități, șeful mă va vedea și nu voi avea parte de comentarii ironice sau acide pe tema aceasta în anul care vine.
Las Copilul Mic acasă, și-ar fi dorit să vină cu mine pentru că ea vrea necondiționat să meargă cu oricine iese pe ușă. I-am zis că am treabă la serviciu. Iau Copilul Mare și plecăm. Coborâm la Universitate, în mijlocul unui public colorat și pașnic, cu identități uneori greu identificabile. Se flutură bannere, steaguri curcubeice, mustăți mercuriene și subrațe neepilate. Au aprobare de mărșăluire, nu e interzis. Copilul Mare tace și observă. Șeful mă observă și nu tace. Se preface că se bucură că mă vede și mă anunță râzând complice că noi doi suntem baza, Cristi, care spusese că vine cu noi, a sunat de o oră să spună că a răcit și nu mai poate veni. Ha! La scăparea asta nu m-am gândit. Mă simt picată iar și iar în plasa ironică a propriei mele corectitudini naive. Mărșăluiesc lângă un bărbat cu trei capete mai înalt ca mine, într-o fustă de mușama mov intens. Copilul Mare se uită fascinată la tocurile lui înalte. Șeful ține un banner de un colț și merge alături de niște fete rase în cap, nerase pe picioare. Nici el nu are păr în cap și toți trei merg în fața noastră și ne ghidează ca niște faruri din Iluminism. Ne aflăm înconjurați de frumusețe atipică în toate formele ei, expresivitatea eului e foarte diversă. Ajungem la Romană și de la umbra unui subraț care n-a cunoscut niciodată rigorile lamei de ras, Copilul Mare mă roagă să ne retragem, ca să apucăm magazinele din Obor deschise. Am susținut destul cauza minorităților. Îmi iau la revedere de la șeful, care se lasă dus mai departe de marșul colorat ca un mire la o horă prea iute. Chelia lui lucind în soare aruncă spre mine din mers o panglică pe care o prind din zbor: mulțumesccăaivenitaifăcutpozepentrufacebook? Așa recompensă fragilă face brusc să merite exercițiul meu, aproape că nici nu mă mai stresez că am uitat să fac poze pentru Facebook și deci tot efortul nostru de week-end nu va fi menționat de istorie pe nicăieri. Ne depărtăm de mustăți și latex, de steaguri și peruci, de șalvari și tatuaje.
Coborâm la Romană, ajungem la Obor și plonjăm în altă lume, ca atunci când ieși din piscina copiilor la Sărata Monteoru și te arunci în cea mare, unde plutesc burți pensionare ca niște insule de carne. Ne facem de cap printre standuri de stofă, dantele, nasturi, voal, triplu voal, vâscoză și tull. Și pentru că mă simt bine și simt că am o bilă albă la serviciu pentru participarea mea de astăzi, sunt de acord să ne luăm ceva de la McDonald’s. Nu ne vede nimeni și nici nu trebuie să dăm socoteală cuiva, Copilul Mic nu ne vede și ne comportăm ca două școlărițe care își fentează părinții. Îmi fentez propriile reguli și sunt într-un exercițiu autoironic, ceea ce o face pe Copilul Mare să se bucure și să pluseze: ne luăm și o pungă mare de M&M?
Am întârziat mult prin oraș și am neglijat destul Copilul Mic, care ne așteaptă acasă. Ne cam grăbim, mânate de vinovăție. Tragem de sacoșe cu accesorii de croitorie și ne tot dăm una alteia punga cu M&M.
-Nu mai pot, termin-o tu.
-Nici eu nu mai pot!
-Tu ai cerut-o! Trebuie să o termini. Nu putem ajunge acasă cu punga de M&M. Tati se va supăra că mâncăm prostii, Copilul Mic are interzis la dulciuri. Și dacă ea nu are voie, atunci nici noi nu putem mânca în fața ei. Și nici apărea cu ditamai punga de M&M.
Ieșim din metrou, ne tragem picioarele până acasă, tot n-am terminat punga. Ne oprim în fața blocului și înghițim cu greu ultimele bomboane. Așa. Să nu lăsăm urme. Nu o să-și dea seama nimeni.
Intrăm în casă și suntem întâmpinate cu bucurie și admirație pentru eficiență: și marș pentru drepturile omului și cumpărături importante la Obor! Mulțumim cu gura până la urechi pentru aplauze și abia când vedem norii de încruntare pe chipul admiratorilor noștri ne dăm seama că până și cuvintele care ne ies din gură sunt niște bule colorate și dulci în care s-au adunat toate bombonelele lumii, iar limbile noastre-curcubeu sunt două steaguri ale diversității într-un marș mic, de zahăr.