Între un sparanghel și o sfeclă mică, survolez din colțul meu situația. Directorul marelui muzeu încă vorbește. Vorbește de o oră și ceva și tot auditoriul îl ascultă, cu politețe vrăjită. Prin aer plutesc nume sonore în universul unor experți în artă modernă. Valerie, Marcel, Hans, Max trec pe deasupra noastră nefiresc și sumbru ca fluturii pe ger. Directorul sare de la una la alta, vorbește cu mândrie de tot ceea ce poți găsi în muzeul lui, de ce găsești la Viena, de ce găsești la Târgu Jiu. Apoi ne spune de pasiunea lui pentru ciuperci. Urmează încă o oră in care aflăm cum culege ciuperci, cu cine, de unde, cu ce mașină, cum s-a otrăvit o dată, cum s-a vindecat, cum le gătește, cum le conservă. Furculița lui străpunge aerul des, ca o sabie mică de care cuvintele totuși nu se sperie, altfel nu s-ar mai rostogoli așa sonor în jurul lui ca un roi de păsări.

Mă uit la ceilalți directori de muzee de artă. Două doamne care îl urmăresc cu politețe și încearcă mici întreruperi cu umor, scuturând ușor din cap, fiecare la capătul ei de masă. Nu au nicio șansă, poveștile lui se compactează între trupurile lor zvelte. Mă uit și la șeful meu. Ascultă și el cui politețe și întrerupe discursul cu întrebări despre avangardă, dar directorul marelui muzeu nu prea se lasă descurajat. Continuă cursiv despre pleurotus și Duchamp.

Suntem la cină. Chiar și în farfurii avem avangardă. Sparanghelul stă țeapăn lângă niște sflecle roșii mici, cu o creștere întreruptă, somonul pare să aibă o perucă din germeni de lucernă și o râu galben de sos duce viață în toate. Deasupra tuturor, ca o victorie a vegetalului nonconformist, plutesc trei flori de panseluță. Mă bucură mult întâlnirea cu ele, de parcă nu în seara aceasta, în farfuria aceasta s-ar sfârși strălucirea vieții lor discrete.

E mereu fascinant să iei cina cu oameni care au de-a face cu arta. Obiectul muncii lor le transformă ființa, vocabularul, gesturile și ținuta. Cei mai mulți merg pe un contrasens al convențiilor și asta devine semnătura lor, pe care o poartă cu stil și curaj. Una din invitate purta un pantof maron și altul alb. Identice, dar de culori diferite. La intrare, în întuneric, părea că pantoful alb e un ghips și aproape am întrebat-o ce a pățit, dar mi-am adus aminte: cu artiștii trebuie să îți reprimi pornirile mundane. Nu întrebi nimic, altfel pari țăran. Dacă cineva apare cu pană de cocoș lipită în păr cu o glumă de mestecat, e vorba de un act artistic care trebuie admirat în tăcere. Îți reții mirarea între sprâncene, nu te trezești anunțând : vedeți că aveți o gumă în păr și de ea atârnă o pană.

Acum artiștii mestecă și ei o sfeclă și un sparanghel. De panseluțe nu pare să se fi bucurat nimeni. Ascultăm despre fragilitatea minunăției dintr-un gălbior, inegalabil în performanțe de vreo altă ciupercă. Replici zboară peste masă, expertul în artă și lepiotacee prinde din zbor ideile doamnei cu un pantof alb, le aruncă peste masă doamnei care pictează animale, doamna care pictează animale le schimbă sensul și le aruncă înapoi peste masă la șeful. Sunt excentrici, egocentrici, acizi și intelectuali. Râd între ei, poți să râzi și tu. Casa se umple de egourile lor mari ca niște baloane, de glumele lor intense și de un curaj invizibil de a sparge convenția.

Mă uit la panseluțele înecate în sos în farfuria mea și chiar și așa mânjite, se vede că au mutrițele schimonosite de râs.

Acum o săptămână luasem cina cu oameni din domeniul muzicii clasice. Farfurii elegante, cu sos de lămâie și piept de curcan, încercau să ne unească. Panseluțe sacrificate păstrau o tăcere solemnă sub candelabrul mare din centrul camerei, în fața unui cu totul alt public. Tăceri lungi, pe care șeful încerca să le spargă cu o sabie din cuvinte. Nu prea reușea și se lupta singur în spațiul unui living prea mare pentru aceasta atmosferă sobră pe care nu o anticipase. Oamenii din domeniul muzicii clasice par să fi coborât foarte recent de pe planeta Micului Prinț. Sunt stingheri, îmbrăcați in negru și degajă solemnitate. Grupul din living era disciplinat în dialog, ceremonios și părea să se pregătească de un spectacol cu public larg la fiecare. Nu aveau multe curiozități și vorbeau doar despre muzică clasică, iar intelectualitatea li se imprimase în gesturi și mandibulă, orice ar fi spus. Cum clasicitatea e treabă serioasă, nu inițiau glume și dacă alții comiteau ceva spiritual, râdeau reținut ca preoții sau nu râdeau deloc, privind cu preocupare la făcătorul de glumă și așteptând să îl părăsească zeul umorului. Panseluțele din farfurie m-au privit fără zâmbet până la finalul cinei și toți am mâncat cu gura închisă, anihilând vorbirea, ca la un concert.

Probabil că toți care urmează o viață întreagă o pasiune și îi sunt fideli doar acesteia ajung să se identifice cu specificitatea pasiunii lor. De aceea, un pictor nu va semăna cu un profesor de desen și un profesor de desen nu se va confunda niciodată cu un zugrav. Tot de aceea, un taximetrist nu se va putea deghiza niciodată într-un uberist, oricât de mult s-ar ascunde în fotoliul mașinii lui și deci nu m-am mirat când șoferul de Uber care m-a dus acasă și-a dat masca jos de cum am plecat, și-a aprins o țigară, și ducând mobilul la ureche a strigat:

-Să-i zici lu mă-ta că nu ea m-a crescut pă mine și deci nu-mi spune ea mie ce să fac, ai auzit?? Hai, să nu iasă pă ușă până nu-i zici așa de la mine!