Tăceri scumpe

Căldura adormise până și nucul. Stăteam toți pe scaune și nu vorbeam, toropiți de căldură, simțind doar degețelele copilului pipăindu-ne umerii și trecând de la unul la altul. Tocmai se întorsese cu tata de la magazinul din sat, unde oricât de proastă ar fi fost marfa, mereu se găsea ceva interesant de luat. De data aceasta copilul se întorsese cu mâinile aproape goale, nicio jucărie sau bomboană, doar o rolă mică, portocalie, cu cifre pe ea, căreia căldura verii nu îmi dăduse agerimea să îi aflu sensul.

-Mâncăm? a întrebat mama retoric.

-Mâncăm, a confirmat tata.

Stăm cu mâinile înnodate pe piept și nici unul nu simte vreun imbold să se miște.

-Du-te tu și pune masa, îmi zice mama. Și pune și față de masă.

-Nu mai pun, masa e de lemn, frumoasă, nu mai pun față de masă.

-Pune domnule față de masă când își spun!, țipă mama la mine. Ce, suntem la voi acasă aici, să stăm ca sărăntocii?

Acum îmi sare mie țandăra. Nu stăm ca sărăntocii dacă nu vrem să punem covoare pe jos. Ba da, stăm! Ba nu, nu stăm.

Tata tace. Soțul citește, între noi. Copilul trece tot în tăcere de la unul la altul. O anunț pe mama, ca să răsucesc securea mai adânc în carnea războiului, că intenționez să renunț și la perdele.

-Da renunță și la ușă! țipă mama la mine.

Tata iese din tăcere și intervine, zicând că până și lui i se pare urât să stăm fără perdele. Cine naiba mai stă fără perdele în țara noastră?! Ne certăm cu o forță uimitoare toți trei, nici n-ai fi zis că acum trei minute abia articulam din cauza căldurii, sub nucul care a auzit multe de la noi.

Mama e cea mai energică, mă acuză de diverse, gesticulează și etichetează. Și eu la fel, ripostez și etichetez.

Abia acum remarc hârtiuța portocalie de pe fruntea mamei. Scrie pe ea 2,50 RON. Tata e mai reținut. Și el are o etichetă, pe un umăr: 5,50 RON. Mă uit mirată și la mine. Pe sânul drept am o etichetă portocalie pe care scrie: reducere 50%. Pe sânul stâng am alta: mostră, cereți informații la casă.

Cu cât suntem mai isterici, cu atât prețul nostru e mai mic. Te și miri că funcționăm așa bine la prețurile astea derizorii.

Mă întorc spre soțul meu, mirată că poate sta departe de discuția asta și poate citi impasibil mai departe. Și pe el se odihnește o etichetă portocalie: 22 RON. Nu a scos o vorbă și e cel mai scump.

Și în timp ce conștientizez ceva ce știam de mult, că tăcerea e de aur, văd cum degețelele copilului lipesc mai departe etichete portocalii din rola pe care a adus-o cu ea de la magazin: pe nuc, pe scaune, pe masă, pe pisică. Probabil chiar acum trei vânzătoare caută prin tot magazinul etichetarul lor cu prețuri gata imprimate.

(2010. Reeditata 2021)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *