Duminica după slujbă, mai ales de primăvara până toamna, nea Vasile Gulea venea la noi la masă, deși avea nevastă. Pentru mine era o sărbătoare să avem pe cineva la masă, nu pentru că am fi mâncat ceva deosebit, deși mamaie făcea sâmbăta prăjituri pentru a doua zi, că e duminică, or făcea gogoși sau clătite, tocmai pentru că la noi în curte, unde toată lumea muncea din greu și nu stătea nimeni niciodată, duminica era o zi de pauză exact cum scrie în biblie. Îmi plăcea duminica și pentru că dacă venea la noi nea Vasile, ne povestea. Și nu era doar povestea, era întreg ritualul. Masa dreptunghiulară din mica bucătărie, care de obicei era la fereastră, era trasă in mijlocul camerei, de-a lungul patului, ca să încăpem cu toții. De la pian se aducea scaunul verde lăcuit, pentru nea Vasile. Bunica era veselă. Tataie nu era mutros. Nea Vasile nu zicea bună ziua, intrând pe ușă, ci: bucuroși de oaspeți? M-am întâlnit cu femeia asta (mamaie) și n-am mai scăpat de ea, nu și nu că să vin la masă.

Se autoironiza, de obicei venea neinvitat, dar știa că nu deranjează. Tataie râdea și continua jocul:

-Acum ce să zic, nu-i frumos să-i arăți omului că nu e binevenit, dar tocmai ce mă gândeam să plec la pădure. Acum nu mă mai duc, stau de vorbă cu tine.

Și binele, acela duminical, începea. Mamaie se schimba de hainele de biserică, bunica punea de mămăligă. Mamaie căuta o față de masă, bunica învârtea în ceaunul mare, pus în mijlocul plitei ca un vulcan cu lavă galbenă. Tataie aducea lemne de afară. Eu doar mă bucuram, stând cu picioarele strânse sub mine, în vârful patului. Bucătăria se umplea și nu mai era loc de nimic. Pisica torcea în patul bunicii, cu spatele la noi, nepăsătoare la vocile noastre care umpleau camera. Mămăliga era gata și bunica o răsturna pe fundul de lemn rotund, în mijlocul mesei. Un soare de mălai fierbinte ne unea. Aburii care ieșeau din ea ne vrăjeau și ne adunam nechemați la masă. Avea ceva magic căldura ei și mereu simțeam nevoia să pun mâinile pe coaja ei fierbinte, în curs de formare. Bunica tăia cu o ață bucăți mari și ni le dădea la fiecare, mă simțeam ca la împărțirea lumii și mămăliga era pământul, noi eram regii și feliile despărțite unele de altele erau țări fără nume, cu relief asemănător. Cei mari vorbeau, nea Vasile povestea ce mai auzise pe la primărie, ajungeau la un moment dat la numărătoarea celor care erau leat cu ei prin sat, câți mai trăiesc. În acel popas al discursului, tataie rostea cuvântul: contingent și asta îl ridica deodată deasupra noastră, în aburii mămăligii, ca și cum și el venea din una din acele țări străine pe care bunica tocmai le împărțise. Contingent, atât, și simțeam cum tataie era erou peste un cuvânt care însemna lucruri mărețe. La felul doi, când foamea se mai potolea, nea Vasile se întorcea către mamaie și trecând brusc de la veselie la lacrimi, o întreba amar:

-Marioară, de ce m-ai salvat? Trebuia să mă lași acolo. Dus eram. Ce trebuia să mă tragi? Eram cu fata mea, la capătul tunelului mă aștepta Maica Domnului, avea mâinile întinse spre mine, erau acolo flori cum nu mai văzusem niciodată, liniște și atâta lumină…că luase cu mâna toată durerea mea. Mi-era foarte bine, n-aș mai fi plecat. Și deodată am simțit o forță extraordinară care m-a tras înapoi și am trecut prin tunelul acela în sens invers, era noapte, mi-era frig, mă dureau toate, nimic nu mai era bine. Când m-am trezit, Victorița mea era moartă, eu jos pe pământ lângă cablul electric și tu, Marioară, cu un băț de lemn în fața mea, trăgând cablul ăla de pe mine. Cu ce m-am ales? Eu viu și ea moartă? Și nevastă-mea, care nu mă iartă nici acum. Și nici nu-mi părea rău că mă duc, da tu de unde să știi? Doamne, să fi văzut cu ce ochi mă privea Maica Domnului, asta daca-ș putea eu să descriu, dar n-am cuvinte.

În bucătăria mică se lăsa liniștea, în mijlocul mesei rămăsese mămăliga ca o inimă ciopârțită suferind alături de nea Vasile, doar focul clipocea egal. Atunci toți cădeau pe gânduri cu colțurile gurii în jos, încercând poate să-și imagineze cum arătau ochii Maicii Domnului, în timp ce nea Vasile vărsa pe linoleum niște stropi de țuică, pentru răposata lui care rămăsese dincolo de tunel.