Biserica din cartier se umple duminica dimineața, până la momentul “Tatăl nostru”. N-ai loc nici să cumperi lumânări. E un du-te vino chinuit prin biserică, mai ales cu părinți care își duc copiii la împărtășit. După Tatăl nostru copiii primesc împărtășania, apoi în biserică numărul oamenilor se reduce simțitor. Cărucioarele parcate de dimineață în fața ușii de la intrare dispar ca prin farmec, unul după altul. Ies din biserică ținând în brațe Copilul Mic. Copilul Mare mă aștepta la ușă, că era încălțată cu role și n-avea loc de patinat prin biserică din cauza aglomerației. Când ieșim, o vedem pe tânăra preoteasă cu vederi progresiste ținând de mână unul din cei trei copii (care mai devreme dăduse o fetiță cu capul de o icoană înaltă, negăsind alt instrument de violență și în loc de pupat icoana, pusese o mașinuță galbenă la Maica Domnului) și certându-l pe bătrânul care are grijă de lumânările aprinse:
-Niciodată să nu mai spuneți copiilor să stea cuminți în curtea bisericii. Nu contează ca e al părintelui sau al altei persoane. Tot copil este și de-aia e copil, să se joace. În biserică nu au voie să se joace, atunci măcar în curte să o poată face, că de-aia avem ditamai curtea. Altfel nu mai vine nimeni la biserică, dacă nici un copil n-are voie să se joace. Am să-i spun și părintelui despre treaba asta.
-Și puteți să-i spuneți și lu tata, dacă vreți, îi răspunse bătrânul ciufulit de vânt și neclintit, neimpresionat de amenințările și statutul preotesei. La mine în biserică nu face nimeni gălăgie, că nu e circ.
-La mata în biserică? Păi ce, e biserica mata? Aici e casa Domnului nostru Isus Hristos.
-E, o fi, dar când zbiară dracii ăștia de copii ca sălbaticii, nu-i țiuie urechile lui Isus și nu-i crapă lui capul de balamucul lor, ci mie. Până a Isus, trebuie să îi suport eu.