În ultima cameră, cea cu vedere la drum și brad în fața ferestrei, acolo era magazinul de muște. Chiar pe pervaz. Acolo se termina în fiecare duminică vizita părinților mei și bucuria mea. Oricât aș fi amânat momentul sau m-aș fi mințit că mai e mult până trebuie să plece, venea metalic ca o ușă de palier acel moment când tata zicea: gata iubito, noi trebuie să plecăm.

Ai mei veneau la țară să mă vadă în fiecare sâmbătă după-amiază, spre seară. Clocoteam încă de dimineață și timpul mi se părea că își bate joc de mine când o lungea atâta, ca slujba de duminică, și își dubla parcă dimensiunea, o oră părea două ore, două ore păreau patru și uite așa, trăiam sâmbetele la dublu, ca și cum săptămâna avea opt zile, șapte de așteptare și una de fericire. Mamaie mă îmbrăca mereu cu haine bune și mă certa să nu mă murdăresc, că vine mama și se supără. Eram curată și la păr și la unghii, eram dichisită, dar deși mă bucuram că vin ai mei, era ziua în care simțeam cele mai înalte tensiuni trecând pe deasupra curții noastre. Mamaie umbla de colo colo, vântul bătea prăfuit prevestind ceartă, teiul devenea din gălbui cenușiu, iar eu nu aveam voie să mă joc. Și în așteptarea asta, și jucăriile păleau plictisite, Dragoș tot trăgea iritat de mine să ne dăm în leagăn, să ne urcăm în cais, neînțelegând de ce brusc nu mai era voie. Mama mă găsise odată cu o bluză neasortată cu fusta și în picioare doar cu sandale, fără șosete. Urmase o ceartă urâtă între ele. Acum eram toți atenți să arăt corespunzător.

În sfârșit veneau ai mei. Auzeam mașina încă de când intra pe uliță, îi cunoșteam motorul. Mă durea cumplit burta de emoție când Dacia noastră alb 13 se oprea la poartă, tata se dădea jos din mașină și deschidea porțile. Urlam și năvăleam la poartă. Mama se dădea jos din mașină, era superbă și foarte aranjată, Dragoș se uita năuc la ea, apoi la tata. Era un moment în care nu m-aș fi gândit deloc la el, nu m-ar fi interesat, dar mă lovea privirea lui de câine înfometat care vede că peste gard, câinele vecinilor a primit hălci de carne. Dragoș nu avea părinți și din colțul terasei unde ne jucam de obicei, se retrăsese și privea de la distanță cum ai mei mă pupau și mă luau în brațe și tata se juca cu mine și râdeam și mă arunca în sus și mama zicea vezi să n-o scapi. Îl chemau și pe el, el venea până la jumătatea drumului și apoi pleca fără să zică la revedere acasă la el.

Ai mei îmi aduceau bunătăți de la oraș, o jucărie, cărți, căpșuni din piață, când găseau rar, o ciocolată. Lucruri care nu se găseau la Măgura, deși tot ei îmi spuneau: aici nu-ți lipsește nimic.

Casa se umplea. Mamaie punea pe masă iepurele la tavă și când veneau ai mei, nu mai sufeream că unul din iepurii casei fusese măcelărit și parcă nici iepurele, cum stătea culcat pe-o parte în tavă, ca un bolnav pe patul de spital, nu părea chiar trist. Mâncam și desert. Mama se uita la televizor, mamaie și bunica spălau vase, tata și tataie jucau table și eu pe lângă ei. Seara rămâneam cu toții în casa mare. Cu puțin noroc, nu se lua nimeni la ceartă. Casa mare învia când erau ai mei acasă. În restul săptămânii nu îmi plăcea să intru acolo, toate camerele îmi spuneau că mama și tata nu sunt și mie mi-era foarte dor de ei și îmi venea să plâng și nu puteam să plâng, pentru că mi-era frică să nu mă vadă mamaie și să creadă că nu mai vreau să stau la Măgura și că nu sunt fericită și dacă nu sunt fericită, o să îi sune pe ai mei și ei mă vor lua definitiv la Buzău și eu nu voiam definitiv la Buzău, eu voiam mereu la Măgura, dar să fie și mama și tata cu noi. Afară sau în căsuța de aur durea mai puțin că ei lipseau.

Noaptea, bunica, mamaie și tataie plecau în căsuța de aur, eu rămâneam în casa mare să dorm cu mama și tata. Dormeam între ei și duminică dimineața mă trezeam în aburii cafelei lor și între cărțile lor deschise ca niște fluturi. Mama mirosea a creme bune, era pufoasă ca o perie pentru pudră și cămașa ei de noapte răspândea aroma orașului. Amândoi leneveau în pat lângă mine până li se făcea foame. Păsărelele ciripeau în bradul de lângă fereastră, era un colț al casei unde nu veneam de altfel niciodată dacă nu erau ai mei. Nu ascultam niciodată păsărelele acelea. Parcă eram într-o casă străină, într-un hotel. Ziua trecea repede și știam că la finalul zilei ai mei urmau să plece, iar gândul îmi dădea fiori, dar mă tot prefăceam că ziua de-abia a început și mai e foarte mult, chiar dacă uite, se întunecă. Ca să prevină tristețea pe care o anticipa, tata avea un ritual, mai ales toamna târziu și iarna. Mă lua în brațe și mergeam în ultima cameră a casei noi. Acolo nu se făcea focul și între cele două rânduri de geamuri vedeam zeci de muște înghețate și prinse acolo când dăduse gerul. Le făceam inventarul. Acela era magazinul de muște. Vindeam și cumpăram simbolic muște, încercând să nu ne gândim la despărțire. Trucul funcționa puțin. Eu credeam o clipă că ai mei nu mai pleacă, tata credea o clipă că sunt înțelegătoare și nu mai plâng.

Ajungeam iar în fața porții și mi se părea că timpul din nou își bate joc de mine. Clipele se topeau, finalul era o lavă ucigătoare, mama și tata se urcau în Dacia alb 13 și plecau lăsându-mă în mijlocul uliței, cu singurii martori ai suferinței mele teiul nostru și nucul lui tanti Rica, de-o parte și de alta mea. Nu mai vedeam nimic de lacrimi, deși soarele cobora cu o ultimă lucire prin spatele bisericii, pâș-pâș să nu-l vadă sfinții.

După ce udam bluza de atâta plâns, vedeam cum din capătul uliței venea către mine ca un prinț cu părul aspru Dragoș, cu hainele colorate, bucuros că ne putem iar juca și că redevenim la fel, doi copii fără părinți pe care îi cresc bunicii:

-Fă Anamario, hai cu mine să mulgem vaca. M-a pus mămica să mulg vaca, am oleacă de treabă, da dup-aia ne jucăm. Și ia-ți niște haine mai ca lumea, că doar nu te duci la biserică.