Și iarna și vara rufele se spălau în copaia de lemn, pe care tataie o aducea din pod, dis de dimineață,  în căsuța de aur. Bunica dedica o zi pe săptămână acestei operațiuni. Rufele se lăsau la înmuiat încă din zori, în apa încălzită pe sobă. Bunica rădea cu răbdare săpun de casă direct în copaie, pe o răzătoare veche, ruginită. Fiecare gest avea durata și mica lui ceremonie. Eu o urmăream de la distanță, copiind în ligheanul emailat pe care mi-l dăduse mamaie pentru păpuși, gesturile ei. Bunica aducea cu găleata apă de ploaie, strânsă în niște butoaie de lemn puse direct sub streașină și acoperite, când nu ploua. Rufele așteptau murdare și cuminți să le mai mângâie bunica pe cap, pentru că în timp ce activitatea principală a zilei era spălatul de rufe, ea mai făcea printre picături alte activități, punea de mămăligă, dădea de mâncare animalelor. Revenea în căsuță, unde copaia trona în mijlocul camerei, sprijinită pe două scaune întoarse cu fața în jos, și mai freca puțin hainele ude, ca și cum își dorea ca ele să nu se simtă neglijate. După lungi așteptări care mă chinuiau ca așteptarea creșterii aluatului când mamaie făcea gogoși sau cozonaci, începea spălatul. Mă uimea mereu răbdarea oamenilor mari. Cum puteau ei sta atât în așteptarea începutului și ce fel de ceas interior aveau de știau mereu când începe de fapt începutul? Bunica se spăla pe mâini, își sufleca mânecile și își afunda mâinile până la cot în apa tulbure de săpun. Copaia semăna cu un sat inundat. Dâre colorate de rochii și pulovăre formau reliefuri sub apă, unele urcau la suprafață ca să ia o gură de aer, altele coborau în adâncuri, culorile se amestecau sub mâinile bunicii care frământa la ele ca la o cocă magică. În cameră mirosea a săpunul de casă care nu avea parfum, dar inspira atâta curățenie, că parcă particulele de praf rămâneau suspendate în aer, oprindu-și mișcarea lentă și permanentă, cu teamă să nu maculeze acele clipe pure. Camera mi se părea că miroase ca părul lui Dragoș, pe care bunică-sa îl spăla cu săpun de casă, era ceva sec, simplu și ireproșabil în mirosul acela. Eu ziceam că gata, bunica a terminat de spălat, dar niciodată nu avem dreptate. După fiecare apă aruncată în curte cât mai departe de animale și legume, urmau alte spălări și rufele deveneau tot mai identificabile, apa tot mai clară, mâinile bunicii tot mai senine, ca palmele Maicii Domnului din icoana de deasupra patului. Spre finalul zilei, bunica începea storsul. Devenea zmeoaică. Se lua la trântă cu rochiile și șorțurile și pulovărele de lână, le răsucea, le obliga să nu mai stropească, părea o luptă cu sânge transparent din care bunica ieșea mereu frânta, dar victorioasă. Rufele erau în sfârșit scoase din casă și agățate pe sârmă, ca într-o expoziție cu piei de animale vânate. Să vadă lumea ce lei ucisese bunica toată ziua. Pe sârmă, rufele redeveneau obiectele de mai înainte. Păreau puțin copleșite, dar semănau din nou cu rochiile, pantalonii și pulovărele casei.

Iarna era cel mai frumos. Seara târziu, înainte de masă, mamaie intra precipitată în casă cu un braț de rufe și anunța:

-E ger deja. Bine că n-am uitat de rufe pe sârmă.

De parcă rufele riscau să facă vreo pneumonie uitate pe sârmă afară. Și ce îmi plăcea cel mai mult era că le aducea înghețate bocnă, ca pe niște statuete subțiri. De-abia avea loc să intre pe ușă ținând în brațe o rochie surprinsă de îngheț cu mânecile desfăcute ca într-o cădere liberă sau o pereche de pantaloni bărbătești care puși pe pat stăteau în picioare, sprijiniți de perete, ca pantalonii omului invizibil. Le luam în brațe și dansam cu ele, simțind răceala și rigiditatea lor pe piele. În câteva minute se topeau și redeveneau niște rufe ude, puse la uscat pe sobă sau în cuier, iar în cameră mirosea incredibil a ger și săpun de casă și părul lui Dragoș, în toată lumea mea ceva mai curat nu cred că exista.