Am fost duminică la biserică și am picat fix în momentul când se împărtășesc copiii foarte mici. Am zis să stau și eu la coada lungă de părinți cu copii viermuitori în brațe. Unii copii urlau, alții priveau atent, liniștiți de suzetă. În situații când trebuie să aștept la rând și apoi să ajung să prestez în fața altora care depind de mine sau aud ce zic, eu am un stres ca atunci când mă scotea la tablă în copilărie și deși cred că știam ce răspuns trebuie să dau, de frică sau trac spuneam o tâmpenie și mă făceam de râs. (Am în continuare coșmaruri cu situația asta, că de exemplu la ședință la serviciu sunt întrebată ceva și răspund altceva și râd de mine toți sau se supără șefii și mă concediază sau întârzii mult și când apar, constat că am uitat să îmi iau fusta pe mine, sunt în sacou și ștrampi sau în rochie scurtă, dar fără chiloți. Groaznic). De exemplu, dacă sunt la coadă la magazin și am oameni în fața mea, repet în gând de mii de ori codul pin, ca să nu mă fac de râs că brusc nu îl mai știu când îmi va veni rândul și mă ceartă vânzătoarea și se supără rău pe mine ceilalți oameni care așteaptă la coadă.

-Se botează roaba lui Dumnezeu…? ridică preotul sprâncenele, așteptând din partea mea completarea.

-2758! am răspuns eu tare.

Popa s-a uitat ca la cineva prin care a vorbit Satana.

Am spus apoi tare numele Copilului Mic, revenindu-mi din mers, ca și cum aș fi vrut de fapt să fac o glumă.

-Așa, așa, a zis preotul și i-a dat lingurița de vin pe care ea evident, nu a acceptat-o, fascinată de bărboiul roșcat și imens al popii.

Mi-am dat seama că n-avea ce face popa cu pinul meu în biserică (în lipsa cardului), dar probabil că el s-o fi gândit că la așa nume, nici n-are cum să accepte copilul botezul.