Am intrat în vorbă ceva mai serios când eu mă duceam cu căruțul cu Copilul Mic la școală să iau Copilul Mare. Doamna lucra în grădina din fața blocului, înfofolită într-un șal gros. Ne știam și ne salutam de când ne-am mutat noi în bloc, dar doar zâmbeam și atât. Nu mai știu când a început dialogul nostru, dar știu că ce ne-a apropiat a fost faptul că suntem amândouă din Buzău. Doamna nu mai are nimic și pe nimeni de acolo, locuiește acum la fiică în blocul meu, pe partea din față a blocului. Nepotul a crescut mare, nu mai are nevoie de bunica-bonă. Doamna a fost profesoară de limba română. Mă întreabă tot felul de lucruri de pe acasă, cine mai publică, dacă știu de un scriitor anume, care îi trimite cărți și cronici, îl știu, se bucură. Acum două săptămâni mi-a spus: să știi că am verificat. L-am sunat pe x (scriitorul) și mi-a confirmat că te cunoaște. Și pe tine și pe tatăl tău.

-Așa, foarte bine. Să verificați mereu informațiile pe care le vehiculează alții, să nu aveți încredere în nimeni. Dacă cineva vă cheamă la el să vă dea bombonele, să nu mergeți.

Râde. Când nu e în grădina din fața blocului, e la fereastra etajului 1. O deschide numai dacă mă vede. Mă ține mult de vorbă, Copilul Mic dă semne vizibile de plictiseală, eu o șâșâi, mișcând căruțul, să mai tacă, ea își scoate căciula, pantofii, șosetele în semn de protest. Eu nu pot să o refuz pe doamna de 80 și ceva de ani, care nu are cu ce să-și umple timpul în afara câtorva cărți pe care le citește, a amintirilor din Buzău și a grădinii. Îmi aduce aminte de doamna Rodica, prietena burgheză a bunicii mele, femeie de țară. Facem schimb de cărți și în cărțile ei găsesc hârtii cu diverse însemnări și comentarii ale doamnei, care mă înduioșează tocmai prin deformarea profesională. Adică nu mai are elevi de mult, dar simte nevoia sau îi face plăcere să conspecteze și să sublinieze cărțile.

În spatele blocului locuiește tanti Luci. Și ea mă ține mult de vorbă, când mă vede. Mă cheamă mereu la balcon, să vorbim fără să ne audă vecinii. Eu îi dau prăjituri, ea îmi dă borș. Eu îi aduc pește de la piață, ea mă răsplătește dându-mi rochii vechi de mătase, cu un număr mai mari decât mine și cu 30-40 de ani mai mari ca mine. Eu am grijă de partea ei de grădină, ea mă anunță cine s-a învârtit suspect pe lângă balconul nostru, cât am fost plecați. Scap cu greu din informațiile pe care mi le șoptește, pentru a zecea oară, legate de domnul Popescu, de deasupra, care în mod expres a inundat-o. Ca să se răzbune pe ea.

-Ei, cum așa?

-Uite așa. Când locuiam la casă aveam un cireș pe răzor. Cireșul era la mine în curte. Și dom Popescu se cățăra în cireș și-l culegea aproape tot, și partea mea. Ține tu cont! Era la mine în curte cireșul! E, și odată m-am enervat și am cules toate cireșele, chiar dacă nu se copseseră. Toate. Și el s-a supărat foc. Și de aceea mă inundă. An de an.

-Bine, dar domnul Popescu a murit.

-E, anul acesta, dar până acum? Și oricum, a preluat nevastă-sa. Acum mă inundă ea.

Câteodată, cum a fost ieri, nu am chef de nicio vorbă. Mă doare rău capul și abia pot să fac conversație de bază cu copiii mei. Am plecat cu greu la magazin și speram din toata inima să nu fie doamna în grădină. M-am uitat prin fereastra ușii de la intrare, nu era. Ce bine.

Ies zgâlțâind căruțul pe scări. Când trecusem de teiul din colțul aleii, aud în spatele meu:

-Ce faceți, doamnelor?
Doamna fâlfâia din mână la geamul ei.

-Văd că ai treabă, nu te țin mult. Profit că nu e fiică-mea acasă, că mi-a spus să nu te mai țin de vorbă, că ai treabă. Auzi, ce poezie ermetică scrie Iacob! Incredibil. Vino mai aproape puțin, să-ți explic. Am și scris rapid niște impresii. Vrei să le asculți?

-Cu mare drag, dar se poate mai târziu?

-Da, dar mai târziu revine fiică-mea. Și nu mai pot să vorbesc cu tine, că mă ceartă că te țin din treabă. Ei, nu-i nimic. Mâine atunci. Sau altădată, zice ea ușor întristată.

Mă întorc și plec. Când ajunsesem destul de departe, la tomberoane, o aud tot în spatele meu:

-Auzi, când te întorci, să mă strigi totuși. Poate avem timp să-ți spun ceva despre Salinger. Eu i-am citit cărțile, să știi. Tot ce s-a publicat la noi, cel puțin. Dar zi și tu, ce scriitor e acela care termină frazele așa: “mergeau prin câmp și cerul era bla bla bla”. Zi și tu. Ce, limba engleză nu e suficient de vastă să-i ofere cuvinte să-și termine decent frazele? Eu am rezerve în privința lui. Să mă strigi, da? Că vreau să vorbim despre asta.

Inutil să spun că m-am întors acasă tiptil, pe burtă, ca cei care trec granița fără acte. Am scăpat cu bine. Am intrat în casă, am răsuflat ușurată. Nici n-am făcut doi pași și o aud pe tanti Luci că mă strigă să vin la balcon. Puțin, nu durează mult. Are să-mi spună ceva.