Nimic nu se aruncă, totul se transformă. Asta părea să fie firul existențial după care își desfășurau viața cei mai mulți din Măgura și mai ales bunicii mei. Ei spuneau că duseseră o viață grea și de nevoie deveniseră inventivi, storcând obiectul până la epuizare. Eu cred că era și asta, dar mai era, pe lângă respect, și dificultatea de a se despărți de lucrurile din jur, care nu erau doar lucruri, ci un fel de asistenți care gravitau în jurul nostru. Eu mă simțeam fericită cu acest balet al obiectelor care nu mureau niciodată prin ograda noastră, fără să fie nevoie să-mi iau adio de la ele. Copiilor le plac constantele, pentru ei fiecare zi ar putea fi la fel.

Găleata curată cu care ani de zile se scosese apa din fântână, când se strica, devenea găleata de lături pentru porci. Pantofii buni al lui tataie, când se stricau, deveneau papuci de curte. Căptușeala de la o haină veche devenea vestă de jurna și tataie urma să o poarte toamne și ierni la rând, când făcea treabă în atelier. Ibricul de ceai de pe sobă devenea cancioc in grajd.

Cel mai mult îmi plăcea zigzagul interminabil pe care îl făceau textilele. Hainele bune, de oraș sau biserică, deveneau haine de casă. Hainele de casă deveneau cârpe de bucătărie. Cârpele de bucătărie deveneau fâșii din care făcea bunica preșuri. Sau panglici cu care legam aracii de roșii sau fasole. Sau ațe cu care legam cheile una de alta. Ani la rând am purtat vara o fustă galbenă pe care mamaie mi-o făcuse dintr-o fostă rochie a mamei și îi mai rămăsese material și făcuse și un șervet cu care acoperea mămăliga după ce o răsturna pe tocător. Sora mea, mămăliga, purta aceeași fustă ca mine și mă amuza mereu asemănarea dintre noi două, ca atunci când ești într-un oraș mare și vezi în fața ta o persoană îmbrăcată cu o rochie exact ca a ta.

Cel mai mult îmi plăcea să reconstitui puzzle-ul. Vedeam în vie o panglică cu care era legată vreo șuviță cu struguri și știam că făcea parte din rochia roșie a mamei, pe care o purtase la mare acum două veri și ieșisem pe faleză să mâncăm profiterol și să admirăm marea lângă cazinou. Și era ca și cum mama era cu mine, în vie. Vedeam o cârpă cu care ștergea mamaie un castron și știam ca fusese bluza mamei cu care mersese la școală la Beceni, când mă luase și pe mine că nu se mai făceau ore, mersesem cu autobuzul o oră și ceva și stătusem în cancelarie și admirasem oja sidefată a mamei și a colegelor, în fum de țigară și glume pe care nu le înțelegeam. Și era ca și cum mama era cu mine, în bucătărie.

În ADN-ul fiecărui lucru vedeam viața lui anterioară. Asta mă făcea să cred că timpul nu trece, ci se autoalimentează în curgere, ca la fântânile acelea cu apă care nu se termină niciodată, în parcuri sau restaurante.

Nimic nu se aruncă, totul se transformă. Ba nu. Oamenii nu se transformă, aveam să aflu nu mult după ce fusta geamănă cu a mămăligii mi-a rămas mică. Când a murit și mamaie și casa a rămas complet goală, la plecare am încuiat pentru prima dată în viața noastră curtea. Cheile erau legate cu o fâșie albastră cu buline și am știut: fusese fusta cu care mă așteptase ea la gara din sat, în prima mea călătorie cu trenul singură, după ce devenisem școlăriță la oraș.