Ca niște globuri vii, așa se răspândeau prin iarbă, primăvara, puii de găină. Îi așteptasem mult și fără răbdare, mereu mergeam pe ascuns să văd ce face cloșca, de ce nu mai ies odată puii de aur de sub ea. Timpul stătea în loc și la fel și cloșca-statuie, cu privirea fixă și rece, creasta palidă și ciocul tăios. Mirosul cuibarului ei de lux unde o izola mamaie, ca să clocească liniștită, ca o cucoană în salon separat, mă izbea de fiecare dată, ca o evidență că puii încă nu sunt. Timpul facerii și al coacerii, cu invizibilele lui etape și contorsionări spre devenire, îmi era total străin. Eu voiam puii, ca parteneri de joacă sau ca dovezi clare că ne îndreptăm spre zile calde și din ce în ce mai lungi. Primăvară fără pui de găină nu era primăvară. Mamaie simțea din timp presemnele devenirii. Ne anunța grav, la masă:

-O găină a picat cloșcă!

Vestea se spărgea deasupra mămăligii fierbinți în cele mai diverse moduri. Bunica se lumina ca un înger și zicea că îi pregătește imediat cuibarul, tataie mesteca domol și privea spre sobă, către ultimele flăcări ale iernii. Nu zicea nimic. Eu săream în sus de bucurie.

Ca un lup, mamaie adulmeca modul cum firișoare de viață își croiau drum către curtea noastră, venind dinspre cer sau alte lumi necunoscute. Urmau ritualuri magice pe care le făcea în fiecare an cu aceeași mirare pe față, selectând potențialul de viață de moartea seacă: în beci, sub pământ, ridica oul în lumina becului și îl privea atent, rostind scurt un diagnostic magic:

-Are părăluță!

Și punea oul cu grijă în coșul care urma să meargă la cloșcă.

-N-are părăluță!

Și îmi întindea oul să îl pun în coșul simplu, al obiectelor fără viață.

Nu am știut niciodată ce înseamnă părăluța de fapt, mamaie era regina acestui cuvânt și doar la ea l-am auzit, ca și cum părăluța însemna viața însăși și nu te puteai juca cu sacralitatea acestui cuvânt.

După timp fără noimă, apăreau puii de sub cloșcă, umplând cotețul cu galben și piuit. Tremuram de bucurie. Erau incredibil de mici și de vii. Fragili și energici. Aur și găinaț. Alergau mai repede ca mine pe două bețișoare invizibile care se terminau cu niște gheruțe străvezii. Săptămâni în șir nu mai voiam să fac altceva decât să mă joc cu puii, până la extenuare. Nu mă lăsa mamaie, dar pe ascuns îi încuiam în palmele puse una peste cealaltă, ca un cuib viu. Le dădeam nume. Îmi puneam pe deget toate inelele cu pietre colorate pe care mi le cumpărau ai mei la târg și puii le ciuguleau înnebuniți.

Uneori puii mureau. Nu suportam asta. Rar mureau direct, de obicei zăceau câteva zile înainte de moarte. Micile explozii de viață aurie deveneau brusc apatice și apoi înțepeneau cu ochii acoperiți de o piele albăstrie. Trecerea bruscă de la viață la moarte mă șoca zile întregi. Pe unii încercam să îi salvez. Am dus un pui muribund în cabinetul meu medical, unde aveam creme de gălbenele expirate și tuburi goale cu alifii pentru reumatism. I-am pus atele, l-am uns cu creme, i-am dat apă cu pipeta și îi pusesem mâncare într-o farfurie a Ginei, păpușa cu păr roșcat. Afară ploua. Puiul stătea în fund, rezemat de perete, cu picioarele întinse drept, de la atele. Îl urmăream cum suferă și îl mângâiam pe cap. Aveam în sfârșit un pacient viu.

-Lasă-l să moară, săracul, nu îl mai chinui, zicea tataie, trecând spre grădină pe lângă cabinetul meu medical.

Ploaia făcea suferința pacientului meu și mai adâncă, moartea ne dădea târcoale pe la ușa cabinetului și eu încercam să o alung cu alifie expirată.

Eu simțeam că va fi bine, dar bunicii au zis că a fost un miracol când puiul a deschis ochii, a mâncat și a dat din aripioare. Învinsesem moartea, la 6 ani, chiar în spatele casei, unde fereastra cabinetului meu dădea spre grădină și biserică.

Puiul a plecat fericit spre ai lui, lăsând în urmă cabinetul. În drumul lui de eliberare și revenire, s-a atins de un tuci mare în care cursese ploaia ultimelor zile. Penele lui albe s-au făcut negre și bunica a zis amuzată că așa voi ști mereu care este fostul meu pacient. L-am numit Tuci. După câteva săptămâni cu soare, o ploaie nouă a venit și a spălat bolile nevăzute ale curții și odată cu ele, și penele lui Tuci. Nu am mai știut care este pacientul meu. Între timp, nici nu mai era un glob de aur, devenise o găinușă cu mișcări puternice și ochi sticloși.

O toamnă și o iarnă mă despărțeau de un nou ritual sub pământ, când mamaie avea să stabilească la lumina becului, care din ouă avea șanse la viață. Avea părăluță sau n-avea părăluță.