În Măgura eu nu am cunoscut vreodată strigarea peste sat, așa cum am învățat la facultate. Nu exista obiceiul antic de a sancționa defectele sau abaterile de la morală, strigând ca nebunii unii la alții peste sat. Altceva mă duce cu gândul la strigarea peste sat acum. Zilele toride adâncesc satul în tăcere statică. Nici vântul nu are chef să adie și frunzele de salcâm, cu pălmuțele lor frenetice când le mișcă vreo adiere, stau în repaus fix. Deodată clopotul satului începe să rupă tăcerea și rostogolește sunetele de la mic spre mare, de la liniște spre zgomot. Bate rar și lung. A murit cineva. Vântul se trezește buimac și începe să adie, soarele curios arde și mai tare. Valuri de tristețe curg dinspre biserică spre sat și nu întâmplător biserica e în mijlocul satului, pe un deal, împreună cu cimitirul. Moartea trezește brusc satul. Se înviorează, oamenii ies din case dând la o parte perdelele de plastic care opresc muștele. Rămân pe ultima treaptă de sus și de acolo strigă peste case unii la alții:

-Cine o fi murit, știi?

-Cică a murit Leana Saftei.

-Care Leana?

-Leana Saftei, aia de a trăit cu Gheorghe, cât era măritată cu Nelu.

-Aia care i-a vândut casa lu socră-su și după aceea l-a mutat în grajd?

-Aia, da.

-Aha. E, Dumnezeu e mare, o ierta-o si pe ea.

Și satul adoarme mai departe, în miezul zilei, indiferent la cântecul clopotului care rupe satul în două și vestește moarte.

Nu știu cum trăiau demult oamenii moartea celorlalți săteni. Acum, cât clopotul bate și dinspre biserică mai vine prin aer câte o zdreanță de bocet, ca plecată din greșeală, oamenii dorm, se trezesc, fac salată de vinete, sapă în grădină, pregătesc grătar și dau muzica de petrecere la maxim, că au venit copiii din Italia. Când moare cineva în vârstă, toți zic : a iertat-o Dumnezeu și p-asta. Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul. Noi să fim sănătoși, că cine știe câte zile om mai apuca și noi. Și fumul gras al grătarelor se ridică în fuioare spre cer, împreună cu muzica clopotului. Când moare cineva tânăr, oamenii se opresc o clipă mai lungă. Nu e memento mori, dar curiozitatea e ațâțată, în sfârșit avem drame în sat.

-Cine a murit, știi?

-Manuela, fata Mariei de pe muchie.

-Care Manuela, bre? Care Maria de pe muchie?

-Sora lu Dan de la spital, mă, aia măritată la Nehoiu cu un pădurar.

-Ei taci! Nu mai spune!

Și palme se lovesc peste frunte, cozorocul șepcii se ridică mai sus, spre creștet, făcând loc în microcosm unor râuri de transpirație.

-Di ce, bre? Cât avea, că n-avea mult, cât avea?

-Avea spre cincizeci, zic eu. Cancer la oase.

Și urmează descrieri amănunțite, vioaie, ale durerilor fizice ale moartei și ale suferinței fără aer ale mamei moartei. Cu așa bagaj de amar și tristețe, oamenii se despart și intra iar în case. Strigă peste sat unii la alții, dar nu le mai vine să înșire păcate și năravuri. După strigare urmează tăcere o vreme și nu trece mult, că glasurile date la maxim ale radiourilor acoperă tăcerea și glasul clopotului acoperă radiourile și strigătele de pe trepte, pe deasupra căldurii, acoperă glasul clopotului:

-Adu-mi și mie sarea, că n-ai sărat deloc carnea asta! Asta-i carne? Să mănânci tu așa ceva, eu nu mănânc porcăria asta, că nu suntem la spital să ținem regim.

Viața e totuși mai tare ca moartea. Plus că morții nu pleacă departe, vor locui tot în sat, în mijloc chiar, mai sus decât noi. Vor dormi pe deal și noi vom vedea prezența lor sub castelașe negre de pământ răscolit și când vom adormi pe iarbă îi vom auzi cum dorm sub iarbă, hrănind mai departe florile și copacii, ca în viață.

Tanti Rica aștepta să mai moară cineva ca pe un eveniment care arata ca viața satului curge ca la carte. Bătea clopotul, tanti Rica ieșea pe trepte strigând la cei care treceau pe drum cu un sentiment de ușurare și acceptare a firescului, ca a celui care anunță habemus papam:

-Avem mort!

În rest, și iarna și vara peste sat e liniște. Nu strigă nimeni și rar auzi voci certărețe care tulbură tihna. Doar radioul și clopotul trag satul ca pe un vapor în derivă, între doi poli care sug sau scuipă viețile mici ale oamenilor: viața și moartea. Și când nu alternează, radioul și clopotul cântă împreună un cântec asimetric, înălțându-se peste sat tot mai sus și mai sus.