Cu soarele în cap ca o coroană fierbinte, Borciuleasa intră pe poartă, strigând încă de la drum, cu băgare de seamă.

-Fă fetică, e legat câinele sau mă trezesc zdrențe?

Mă uit cu atenție, nu mă așteptam să vină cineva pe la noi și mai ales nu la vremea prânzului și mai ales nu Borciuleasa. O admir cum merge dreaptă, cu baticul bine legat la spate, cu o rochiță albastră înflorată și un șorț maron pe deasupra. Are 80 de ani. O știu de când mă știu. E cam singura la care mai merge lumea cu pomană în satul devenit între timp înstărit, văduva evanghelistului, Culiță care lega via dar refuza să o stropească, pentru că religia nu îi permitea să omoare suflete vii. Sectant venetic, așa îl numise satul, în reflexul de stigmatizare. Borciuleasa a rămas ortodoxă și locuiște într-un bordei, în drumul spre gară.

-Haideți la noi, e legat câinele. Vreți cu tata, să-l trezesc?

-Nu, ești bună și tu. Nu-mi trebuie tata.

Ne găsește la masă, pe mine și pe fete, deși e trei după-amiaza. Pare curată, dar lumea se ferește de ea cum te ferești de cerșetoarea satului. Curtea ei e o adunătură de obiecte stricate, recuperate sau primite, păpuși fără cap, paturi fără saltele, scări fără trepte, găleți fără toartă, sticle de sticlă, borcane fără capac. O normalitate întreruptă. Nu cerșește, doar acceptă.

O întreb dacă vrea să mănânce cu noi.

-Ei na-ți-o, de parcă umblu nemâncată pe drum!, zice ea jignită.

-Vreți o înghețată?, o întreabă Copilul cel Mare, bucuroasă că a găsit o scăpare de la ciorbă.

-E, nu e frumos să refuzi. Așa m-a învățat mămica. Vreau. Ca să nu te superi.

Și mănâncă o înghețată. Copilul cel Mic îi flutură o sărmăluță cu mâna. Borciuleasa râde:

-Ia uite, ai făcut-o și p-asta de merge în picioare. Ce e mamă, ți-a făcut mă-ta mare sarmale?

-Vreți și dumneavoastră niște sărmăluțe? o întreb târziu.

-Păi hai să nu te refuz. Vreau.

-Vreți și o bere rece?
-Sarmale fără bere? Dă-mi și o bere.

Borciuleasa mănâncă sub nuc în ordine bezmetică ce îi ofer și ce găsește pe masă. Mă uit la capul ei rotund, fără nici un dinte, cum înghite lacom. E printre ultimele femei din sat cu basma și șorț și băț mergând în toiul zilei toride pe uliță. Ultima mohicancă. Așa ceva nu prea mai vezi. În copilăria așa arătau toate femeile în vârstă în Măgura și umblau fără frică prin sat, oricât de cald ar fi fost, la orice oră. O privesc insistent și aș vrea să mi-o lipesc pe retină, ca pe o poză care nu mai are loc în album și va trebui să o arunci. Are 80 de ani, cât va mai fi cu noi? Cu ea, dispare o lume.

-Vezi bățul acesta? E al lui Iordache. Mi l-a dat frate-su la înmormântare. Acesta e deci bățul lui Iordache.

Nu mi-e clar de ce a venit la noi și nu știu despre ce să o întreb. Parcă are o fiică, o întreb de ea. Borciuleasa e cu ochii țintă prin curte, ca și cum vrea să inventarieze ceva de valoare care merită luat. Dar Borciuleasa nu fură.

-Ce să facă, numai necazuri. Nu doresc la nimeni fată ca a mea. Se ține cu altul acum, mai are patru copii și cu alți bărbați. Noroc că e bătrână și nu mai poate să facă, dar cred că și cu acesta cu care stă acum ar fi făcut copil. Bine că n-a mai făcut prostii să se ducă iar la pușcărie. Ia uite, tac-tu le-a făcut la fete casă în copac! Pi și la ce le trebuie? N-aveți atâtea case p-aici pin curte în care să stea și ele?

-E, nu dorm acolo, se joacă în căsuța lor.

-Are domnu’ Paul bani, aia e! zice ea cu invidie, de parcă fata lui tata nici nu ar fi de față.

Tace. Tot nu zice de ce a venit. Oamenii ca ea vin cu un motiv, nu degeaba. Îmi aduc aminte de Petronel, nepotul ei cu care am fost la grădiniță. Ce mai face?

-Ce să facă, un derbedeu și el, dar oleacă mai altfel decât mă-sa. P-acesta eu l-am crescut. A fost și el la pușcărie, mă gândeam că mor și nu-l mai văd. A dat Domnul de-a ieșit. Stă cu turcoaica. O știi.

-N-o știu.

-E, cum să n-o știi, aia care s-a ținut cu un turc, că de-aia îi zice lumea turcoaica și stă la bloc că i-a luat turcul apartament aici în centru până să moară.

-Aha, mimez eu implicarea.

-Și după ce a murit turcul, a luat-o un frate de-al turcului sau văr sau ce-o fi acolo în neamul lor, că cică așa cere legea la ei. Și turcoaica s-a combinat cu Petronel și ce i-am mai dus grija că-l găsesc cu crăcile-n sus pe magazia de la bloc, că turcii îs asperi, se știe. Norocul lui Petronel e că e prost, nu i-a făcut nimic turcul, văd, a lăsat-o și acela, ce-o fi zis: stai cu prostu’ dacă vrei, spală-te cu el pe cap.

Borciuleasa a mâncat, a băut, a făcut inventarul prin curte și a zis dintr-o dată, îndreptându-și coloana ca și cum și-ar fi amintit brusc ca timpul trece, vara se topește în toamnă, anii se scurg și eu o țin de vorbă sub nuc:

-E, acuma de ce am venit eu? Am venit să întreb pe domnu’ Paul dacă să fac mormintele până în Sfântă Mărie că așa fusese vorba și dacă tot am venit, să îmi dați și mie niște fire de mușcate. Nu-l scula pe domnu’ Paul, că plec. Rămâne stabilit între noi că le fac, îmi zice ea ca o femeie de afaceri care mă pune și pe mine la masa celor care iau decizii și semnează contracte. Acum hai să-mi dai și mie niște mușcate. Da nu vreau de-astea, că nu le suport pe-astea, sunt urâte, dă-mi de-alea de pe pervaz.

Mă conformez și fac tot ce zice Borciuleasa. Vorbește de parcă tocmai și-a terminat de renovat vila. O conduc la poartă, ca pe o musafiră. Cu mâna pe bastonul primit pomana pentru Iordache, pășește agale, mângâind iarba cu botul papucilor. Din poartă se întoarce peste umăr și îmi zice:

-Rămâne cum am stabilit. Nu acum, da peste o săptămână mă apuc de morminte. O să fie la Sfântă Mărie ca nou-nouțe.

Tata o vede plecând și iese din casă:

-Ce a stat atâta? Or a venit să spună că face mormintele? Mai voia și ea niște bani. Așa mă omoară de fiecare dată când mă vede, că mi-a făcut sau îmi va face mormintele și să-i dau niște bani. Or i-ai dat și bani? Sper că nu i-ai mai dat și bani. Și ai mai și pus-o la masă!

Când mă uit în urmă pe uliță după ea, Borciuleasa se topește în zare, ștergându-și contururile sub soare, ca o fotografie veche din care imaginea dispare încet. Peste o vreme, n-o să mai fie nimeni cu basma și șorț mergând pe ulițe.