Copilul Mic adoarme greu și doarme vâscos și se teme de somn ca de o nălucă. Câteodată are coșmaruri cumplite. Dar de cele mai multe ori nu vrea pur și simplu să se culce. Pierdem ore întregi să o culcăm și mereu ne fentează, deși pășim ca niște umbre și unul din noi stă lângă patul ei, să nu îi fie urât. Dialoghează 5 minute, apoi refuz să îi mai răspund și asta nu o împiedică să monologheze, spunând rolul ei și al altora de la serbarea trecută – deși la serbare nu a scos un cuvânt- sau cântând sau verificând de zeci de ori dacă are iepurele și sticla de apă cu ea sau rugându-mă pe mine să verific sau pitind obiecte sub pătură sau scăpând obiecte de sub pătură, pe jos. Aseară, după spectacolul de rutină, s-a făcut liniște. Am ridicat capul plină de speranță, ca o căprioară când crede că vânătorul s-a răzgândit. Liniște încă. Mă ridic ca și cum nu aș avea oase, ca să nu fac zgomot. Ca Houdini plutesc spre hol. Mi-e frică să mă bucur deja de libertate. Dacă a adormit, asta înseamnă că am timp să fac duș și să citesc ceva. Și să termin rochița. Și să-mi șterg unghiile. Poate chiar să îmi dau cu altă ojă. Și să calc de azi hainele pentru mâine. Pentru toți.

-Mami!

Îngheț, deși pluteam.

-Da? zic fără voce.

-Vreau o oglindă.

Mirarea îmi dă glasul înapoi.

-O oglindă? La ce-ți trebuie o oglindă acum, pe întuneric?

-Păi e pentru când adorm, nu pentru acum. Vreau să văd cum îmi stă când dorm.