Dealul venea la mine în multe feluri. Venea în fiecare seară, când treceau spre casă ca într-o transhumanță cotidiană vitele de la păscut și stăpânii lor, cu spatele aplecat de grămezi de crengi și nuiele pentru foc. In fruntea armatei de păstori era mereu Dragoș, neobosit ca un rege cu părul de aur. Apoi dealul venea la mine când Gică ne aducea din pădure o creangă mare sau chiar un pui de fag, de Sfântul Gheorghe. Îl puneau pe lângă casă, într-o găleată de tablă. Îmi era milă de el și-l vedeam cum se ofilește de dorul pădurii din care fusese smuls.
Și mai venea dealul la noi toamna, când Varvara ne aducea pe neașteptate un sac mare de ghebe.
Mi-era frică de Varvara, nu zâmbea niciodată și ne certa la grădiniță, când venea să spele pe jos. Ne numea draci împielițați și ne amenința că ne mănâncă pe toți Iadul, dacă nu ne jupoaie ea mai întâi. Venea deci toamna așa, pe nepusă toamnă și-i trântea lui mamaie în curte un sac de ghebe. Oricât de ocupată ar fi fost, mamaie primea gestul Varvarei ca pe un cadou mult așteptat, greu de obținut.
-Ai fost la pădure? Doamne, sunt ani de când eu n-am mai fost…
Varvara icnea de dureri de spate și când se îndrepta, stătea câteva secunde ca să-și regăsească un soi de demnitate și pleca salutând cu mâna în aer, dar fără să se întoarcă spre noi.
-Oooo, dar ce bucurie! Bună treabă face Varvara, că și-așa ne cam învârteam ca proștii prin curte, chiar n-aveam nimic de făcut, aprecia tataie la rândul lui cadoul din deal.
-Lasă că nu le cureți tu, doar nu-i treaba ta.
Și mamaie pleca la fântână să aducă apă. Urma o zi de muncă aplecată deasupra ligheanului, cu mii de ghebe pline de pământ devenind niște ghebe curate, apoi lucitoare. Ligheane cu apă umpleau bucătăria mică din Căsuța de Aur și mamaie nu mai făcea nimic altceva, spăla și sorta mii de ghebe, ca pe niște șerpișori magici dansatori, opriți din unduire exact când îi surprinsese Varvara. Miroseau a pământ negru și dealul ne făcea o vizită care umplea camera de toamnă sălbatică. Exact asta îl încânta și pe tataie:
-Marioară, poate te lasă ghebele alea să pui și masa astăzi. Nu mai mănâncă nimeni pe ziua de azi, ce dracu?
Ghebele erau scoase din apă și în așteptarea următoarei etape din tratamentul lui mamaie, zăceau în ligheanul gol ca niște animăluțe scoase din habitatul lor. Unele deveneau mâncare pe care o mânca circumspect tataie în seara aceea. Altele ajungeau apoi în borcane și se turna oțet peste viețile lor întrerupte și li se punea capac. Mi se părea că mă privesc de pe rafturi, așezate în picioare, având încă dealul între sporii lor înnegriți.
Varvara nu ne vizita de altfel aproape niciodată. Știam atunci puține despre ea, dar îi vedeam căsuța foarte mică și gardul strâmb când urcam cu tata pe deal duminica și din Poduri, când te uitai printre cei doi cireși îmbrățișați, vedeai de sus toata valea satului.
Puține lucruri rămân intacte. Nu mai culege nimeni ghebe, dealul nu mai vine la noi in niciun fel și când mă uit spre sat din Poduri, casa dispărută a Varvarei pare să fi lăsat pe harta absenței forma unei ghebe negre surprinsă în mișcare de destin.