Închis

Cui îi e dor de atmosfera dintr-un magazin comunist, să mă sune. Ştiu eu o librărie-papetărie unde timpul stă în loc şi 30 de ani de democraţie sunt o aiureală de la televizor. Nu doar decorul e aproximativ la fel cu cel din copilăria mea, dar nici aplombul comercial al vânzătoarei nu pare să se fi confruntat vreodată cu etichetele mai noi de amabilitate. Nu ridică ochii din ceva ce mâinile ei meşteresc sub tejghea. Răspunde vag la salut şi te lasă să cauţi până ţi se face rău cartea care îţi trebuie. Dacă ai gândul neinspirat să o întrebi pe ea de carte, îi sare ţandăra şi pufneşte ca şi cum eşti orb şi insişti să joci Sudoku, cartea era aici, cum de n-o vezi, pofti, aici era cartea! Dacă totuşi nu o întrebi şi te apuci să cauţi singur, îi sare o ţandără şi mai mare, un buştean de-a dreptul. Alo, alo, ce facem, zăpăcim bine cărţile ca să nu le mai găsească nici mama, nu? Şi priveşte peste tejghea ca profesorul când dă teză şi aude fojgăieli prin bănci. Continue reading

Printre picături

  • Orașul doarme de câteva ore bune și eu stau cu Dumnezeu în bucătărie, pe întuneric, ca doi bătrâni care păzesc un copil. Am încercat să-i citesc niște rugăciuni, dar am închis cartea și am pus-o departe, că nu am găsit nimic potrivit. Ca să nu ne privim pe întuneric, am aprins o lumânare. Nu mă rog, doar vorbesc. Îmi dreg glasul ca și cum aș urma să am o discuție serioasă cu un superior. Mă tem de discuțiile serioase, de genul acela de dialog de negociere care traduce o lupta invizibilă, dar dârză. Și eu nu sunt bună la lupte. Îmi dreg glasul, dar îi vorbesc în tăcere. Dumnezeu mă ascultă. Îi spun că până acum două săptămâni, viața mea a fost un paradis. Nu mă gândeam atunci că era un paradis, dimpotrivă. Mă plângeam de trafic, de agitația orașului și a vieții mele, de prieteni pretențioși și merite nerecunoscute. Dar nu aflasem. Nu știam încă și a nu ști înseamnă paradis. Ești în afara cunoașterii și a emoției, plutești pe coama grijilor mărunte, rutina e un râu cu pietre enervante sub tălpi, dar nu te răstorni, calci prin apă mai departe. Și apoi deodată știi. Afli că viața ta nu mai e o curgere lină de zile la fel, de comoditate caldă, ci că s-ar putea încheia brusc, ca o alunecare de teren.
    Doctorul mi-a vorbit calm, dar ferm.
    Ar fi ceva șanse, a zis.
    Sunt multe riscuri însă, a zis.
    Dar fără riscuri, sigur nu sunt șanse, a zis.
    A fost o glumă? Nu informația, formularea, adică. A vrut să fie amuzant? O fi crezut că așa îndulcește pastila năucitoare care te trimite din Paradis pe pământ? Câte glume ca aceasta spune în fiecare zi?
     Am ieșit în fugă din cabinet, ca să nu fiu forțată să dau un răspuns. Doctorul îl aștepta însă, cu mâna pe tastatură, cu mâna pe calendarul care programează șanse la viață și riscuri de moarte. Ce ușor o fi pentru tine, am gândit. O data în calendar, niște cifre inerte.
    -Poate notați acolo chiar data morții mele, i-am zis ridicându-mă brusc în picioare. Am deschis smucit ușa, fugind pe coridor.
     A ieșit după mine și a strigat:
    -Ce faceți? Unde fugiți? Trebuie să vă întoarceți, să vorbim. Vă rog! Dar nu e posibil așa ceva! Vorbim civilizat, nu ne purtăm ca sălbaticii!
    Am coborât scările în viteză. dar l-am auzit în spate, cu o voce pitică, de jucărie fără baterii:
    -V-ați uitat geantaaaaa!
    M-am întors. Părea identic cu el însuși acum 5 minute. Fără expresie. Nici enervat, nici sumbru, parcă nici nu țipase după mine cu 3 secunde înainte. Mi-a spus din nou, de data aceasta cu mai multe cuvinte, despre ce e vorba și de ce trebuie intervenit rapid. Fără intervenție, va dura cel mult șase luni. Cu intervenție, există șanse, dar operația este extrem de riscantă. Dădeam din cap ca și cum îmi vorbea despre diagnosticul sumbru al unui frate al meu. Absorbeam cu amărăciune informația, gândindu-mă cu groază că va trebui să i-o spun fratelui meu, care nu era cu mine. În câteva secunde îmi dădeam seama că fratele eram eu și că aveam să îmi repet cuvintele doctorului mie, în curând. Apoi iar intram în pielea surorii de frate bolnav și mă conectam la ce spunea doctorul. Așa am ținut-o un sfert de oră, întrând și ieșind din mintea mea, torturându-mă de două ori, în două feluri. Doctorul a remarcat probabil că aveam scăpări de atenție, că a început să noteze pe o foaie niște cuvinte, punând săgeți între ele, apoi săgeți în jos, apoi o dată. Arăta ca schemele pe care le făceam când încercam să sintetizez materie stufoasa înaintea unui examen. Data aceea o subliniase cu roșu. De ce cu roșu? Nu putea să aleagă un pix verde? Sau tot albastru? De ce fix pe ăla roșu, ca să marcheze o tăietură în carne?
    -Nu pot așa repede! Exclus!
    -De ce? Ce aveți de făcut așa de urgent încât să nu suporte o amânare, mai ales având în vedere natura situației despre care vorbim? Puteți muri!
    Părea să îi placă să îmi repete asta. Era a treia oară când o spunea. Cuvintele lui fluturau serios, dar reparabil in gura lui. Semăna cu ce îi spui unui adolescent care a băut prea mult: e cazul să te oprești, că altfel de îmbeți. Și dacă te îmbeți, îți va fi rău mâine. La fel și către mine: S-ar putea să muriți în curând, fiți atentă! Și dacă muriți, vă va fi rău mâine.
    Ce am de făcut?! Nu e treaba lui ce am de făcut. Trebuie să mă gândesc singură, nu presată de un bărbat în halat alb, care umblă cu două pixuri în buzunar, ca două pumnale: unul cu care subliniază deadline-urile vieții, celălalt o armă moartă.
    -Peste o săptămână vine acasă Tudor, băiețelul de 4 ani pe care l-am adoptat, mă trezesc spunându-i.
    Se lasă o liniște medicală în cabinetul lui mic, unde ai zice ca nu e loc de vești proaste. Mă uit la medic și pare brusc pleoștit. Dacă nu mi-ar fi atras atenția că voi muri în curând, aproape că m-aș bucura că i-am pus capac. Acum să te vad, dom’ doctor! Să te văd ce mai spui!
    S-a ridicat de pe scaun și a venit lângă mine, cu spatele sprijinit de masă. Mirosea a instrument chirurgical, arăta ca un instrument chirurgical și aș fi zis că se va năpusti asupra mea și îmi va face secțiune pe loc, cu el însuși. Dar mi-a vorbit brusc blând, ca și cum situația aceasta nasoală, cu adevărat nasoală, de două ori tragică, ne-ar fi privit pe amândoi și îngerii neatenți ai încurcăturilor de destin l-ar fi tras și pe el în încâlceala asta care mi se servea pe tavă.
    -Înțeleg, credeți-mă că vă înțeleg. Dar ce preferați: un copil cu o mamă pe termen foarte, foarte scurt sau o amânare acum și o mamă care îl va primi cu iubire peste câteva luni?
    Uitase să menționeze că operația presupunea riscuri foarte mari, ceea ce însemna că amânarea ar fi putut deveni poate permanenta. M-am prefăcut că nu m-am gândit la asta. Am reușit să mă mint câteva secunde că nu există decât varianta operație egal succes egal copil fericit și mamă fericita. Câteva secunde, atât.
    -Dar dacă nu mai poate avea loc nicio adopție? Daca mor în timpul operației și el va crede că l-am abandonat? Că nu l-am mai vrut?Dacă ar veni acum, măcar vom avea 5-6 luni împreună. Ce garanții îmi dați că merita să fac operația?
    M-a privit cu amărăciune sinceră, deși eu îi vorbisem de garanții ca unui asigurator de viață. Era, în felul lui, un asigurator de viață, dar nu lucra singur și asta se chinuia să îmi explice:
    -Garanții poate să va ofere doar…
    Și a arătat cu degetul în sus, spre tavan, ca și cum superiorii lui, managerii adevărului, se află la etaj și lucrează intens la asigurarea vieții celor care nu mai au de ales. Dar eu am înțeles despre cine vorbea.
    -Deci, Doamne! Doar tu poți oferi garanții. Mintea mea este în beznă. Acum o lună aveam confirmarea că adopția s-a finalizat. Urma să devin mamă. Am sărit în sus de bucurie, anticipând acel miros de înger crud pe care îl au copiii când nu sunt conștienți de sine și privesc intens la televizor. Am strâns cu mintea șosete aruncate aiurea prin casă și tot cu mintea l-am certat că nu și-a strâns lego și iar calc noaptea pe piesele acelea criminale, când mă strigă că a visat urât. Am purtat la gât cel mai valoros colier de mânuțe împletite la ceafa mea. Apoi mi-am ciuntit puțin bucuria de a deveni mamă cu lama ascuțită a temerii. Dacă nu voi face față? Dacă va fi cumplit de greu și rolul acesta, de mamă, poate nu e totuși pentru mine? Acum o lună credeam că am griji, deși nu aveam probleme. Acum am probleme, dar nu mă pot gândi la nimic. Va fi bine? Zi-mi Tu. Dacă fac operația, va fi bine?
    În bucătărie e tăcere. Lumânarea e spre final, o lumânare romantică, nimic religios în ea, e cea pe care o aprinsesem când a venit decizia de adopție. Vorbesc, rog, mă rog. Dă-mi un semn, Doamne. Te rog. Dă-mi un semn că merita să fac operația, că va fi bine și Tudor va avea șansa la o mamă. Dă-mi un semn!
    Nu se clintește nimic. Mi-aș dori să văd pereții că se strâmbă ca niște oglinzi de bâlci, că fereastra se deschide brusc sau că lumânarea se stinge. Orice. Nimic nu se întâmpla și simt că mă dor umerii de încordare. Ce semn? Ar fi culmea! Doar nu e film paranormal. Revino-ți. Roagă-te decent, ce e asta? Noaptea e sfetnic bun, te culci acum și mâine vei ști ce decizie să iei.
    Mă ridic și aprind lumina. Bucătăria se inundă de lumină și lipsa unui miracol face și mai agresiv râul de lumină care mă îneacă brusc. Îmi revin repede și merg la fereastră, să o închid. De aproape constat că a plouat, ferestrele sunt ude. Nici  măcar nu am auzit ploaia. Când închid fereastra, văd o picătură mare de ploaie, rostogolindu-se cu viteză, de parcă ar cotropi înfometată suprafața ferestrei. Alunecă iute în linie dreaptă, pare să aibă un plan clar în minte, o strategie de război fulger pe harta nocturnă a geamului, dar brusc face o cotitură. Fuga ei se împotmolește și cu o schimbare evidenta de intenție, se îndreaptă acum lent spre altă picătura mică, firavă, cu care se unește. Din unghiul meu, pare că o cuprinde ușor în brațe și pornesc amândouă încet mai departe, ca o mama cu un copil care abia a învățat să meargă și e în alunecarea aceasta a lor pe bezna ferestrei mele ceva tandru și grijuliu, cald și moale, cum e somnul de miere al oricărei mame din univers alături de puiul ei.
    Deschid fereastra și urlu către cerneala cerului:
    -Îți mulțumeeeeeeeeeeeeeeeeesc!!!!!!

Minele întors

  • Eram tânără și scrisesem o carte. Plecasem de acasă și devenisem studentă la București. Nimic nu era cum îmi imaginasem și după ce patru ani doar la asta visasem, acum voiam înapoi în apartamentul nostru cu două camere, în patul făcut de tataie. Înaintam prin mulțimea de chipuri străine și profesori detașați și reci căutând măcar o pulbere din vechea rutină. Nu mai era de găsit. Un provizorat gri ca zidurile facultății mele îmi acapara toate formele de supraviețuire.
    Din toată lumea aceea, singurul care arata un vag interes pentru cei două sute de studenți care umpleau amfiteatrul și emana umanitate prin ochelarii cu lentile negre era profesorul de literatură veche. Era și decan și asta l-ar fi făcut și mai de temut, dacă nu ar fi avut un aer destul de degajat, ca și cum funcția ar fi fost o povară pentru el, nu un instrument suplimentar de intimidare pentru noi.
    Eram speriată și scrisesem o carte. Nu spusesem nimănui și refuzam să urmez sfatul lui tata, să povestesc la facultate despre asta, să dau câte un exemplar profesorilor. Cei mai mulți nici nu se întorceau dacă îi strigai, umblau învăluiți într-o indiferență de gheață.
    Nu eram deloc adaptată și pe nicăieri nu îmi găseam rostul. Nici printre prietenele de acasă, care și ele înotau în starea de nou ca să se prindă de un mal. Nici printre noii colegi care treceau pe lângă mine ca metrourile în direcții opuse. Și ca să mă prind și eu de un mal, m-am gândit să ies din păstaia invizibilă în care mă încuiasem. Mi-am făcut curaj și am scris câteva rânduri pe carte, apoi am pus data și am semnat. Am așteptat după curs și i-am dat profesorului cartea, înghețată de frică. A luat-o firesc, ca pe un covrig, dar a mulțumit și a plecat înapoi spre urgențele literaturii vechi, care nicicând nu îți dau pace. Am răsuflat ușurată că nu a angajat niciun dialog cu mine, eram prea terifiată de apropiere ca să pot răspunde decent unor curiozități.
    Am terminat facultatea, profesorii au rămas la fel, cei mai mulți colegi asemenea. Sentimentul inadaptării nu m-a părăsit complet niciodată, dar profesorul mi-a rămas cumva drag. L-am revăzut la licență. Despre carte nu mi-a spus niciodată nimic.
    A început adevărata viață și complexele profunde au săpat mai strașnic și la fel și dilemele, sentimentul inadaptării. Nu am mai scris de atunci, iar între timp capul mi s-a umplut de Excel-uri amenințătoare și armate de cifre care au ucis armatele de litere care mă ocupaseră în tinerețe.
    Într-o zi, am venit acasă ca în oricare altă zi. Am pus geanta în cuier, m-am descălțat, am lăsat cheia în ușă, ca să nu o uit a doua zi când voi pleca iar la serviciu. Am intrat în bucătărie și m-am uitat pe masă. Am crezut că nu văd bine. Nu mă aștepta o supă caldă, ci o carte veche, o cunoștință de pe alt etaj din mine, de care mă rușinasem ani de zile. Era cartea mea, din care nu mai păstrasem niciun exemplar. Am deschis-o și pe prima pagină m-am întâlnit cu cuvintele mele, tinere și speriate, mirosind a facultate acră. Rămăseseră acolo douăzeci de ani. Nu știu dacă profesorul citise vreodată cartea pe care i-o dădusem, dar o păstrase. Și murise singur, fără niciun urmaș. Iar cel care i-a vândut apartamentul și amintirile, a vândut și cartea mea. Doar îngerul cărților sau poate gestionarul obiectelor pierdute în univers îl inspirase pe soțul meu să caute pe internet, aiurea, într-o zi, numele meu și al cărții mele. Așa ajunsese la un anticariat online care vindea cărți cu autograf. Mi-a cumpărat-o.
    Nici nu știu ce m-a tulburat mai tare: gândul că profesorul și obiectele lui au refăcut circuitul vieții în natură, în malaxorul disciplinat al venirii și plecării sau întâlnirea neașteptată cu minele meu tânăr și neprăfuit, pe care l-aș lua de mână să-i arăt cum se face. Sau poate doar încăpățânarea unor obiecte de a se întoarce acasă, ca un câine care străbate mii de km și îndură foame, întuneric și frică doar ca să mai sară o dată în brațele stăpânului.

Anotimp de nuntă

  • Ne plimbăm prin parc în primele zilei ale toamnei. Soarele atinge moale creștetul auriu al Copilului Mic. Picioarele ei agită frunzele de pe jos ca pe niște găini. Frunze mari, speriate, sar în sus și te-ai aștepta ca sub ele să fie cuibare calde din care să ridice ochii bezmetici pui-frunzuliță. O țin de mână și îmi tot verific telefonul cu stânga, să nu ratez vreun apel. Am ieșit o fugă din casă, dar sunt în timpul orelor de serviciu. Sunt și în timpul orelor de mamă. Prioritățile vin rapid una peste alta și deja am un munte de obligații în față, l-aș răsturna și eu cu piciorul ca pe un morman de frunze-găini. Mă simt vinovată față de graba cu care o împing pe Copil Mic să se miște mai repede și să ne distrăm cu ochii pe ceas. Mă simt și un elev care trage chiulul de la ora la care poate îl va asculta.
    Copilul Mic vorbește într-una. E fericită și țopăie în mișcări de revoluție și mișcări de rotație și poartă ca o aură cea mai transparentă iluzie: aceea că are timp. De la distanță, așa pare. De aproape, habar nu are. Timpul ei e doar prezent și prezentul ei e infinit.
    Îi arăt frunzele uscate, soarele bătrâior și aprozarul cu mere, în depărtare.
    – În ce anotimp ne aflăm?
    -Toamna!
    -Bravo! Și ce urmează?
    -Iarna!
    -Da! Și ce e specific iernii?
    Copilul Mic enumeră încântată tot ce știe despre iarnă, apoi despre primăvară, despre vară. Îmi spune ce frumoase sunt toate și ce îi place cel mai mult să facă în fiecare din ele. Că iubește natura și străzile și mașinile și copacii și toți oamenii și mai ales bătrânii și tot Bucureștiul. Face o pauză. Trezește cârduri de frunze noi, cu piciorul, în mers. Apoi îi plac marea și cerul, munții, ciocolata. Fulgii de zăpadă și florile de primăvară și zmeura și prunele. Și anotimpurile. Iubește vara, primăvara, iarna, toamna, îmi spune și face o pauză. Reia rapid:
    -Și dintre toate, cel mai minunat anotimp ești tu.
    Îmi țiuie urechile. Declarația aceasta mă năucește, ca o supradoză de miracol. Copiii produc miracol, dar nu fac un pas înapoi să îi contemple efectul. Nici pe tine nu te lasă. Pentru că au așa de multe de zis. Și Copilul Mic are multe de zis:
    -Și îl iubesc și pe Mihăiță. Și vreau să mă căsătoresc cu el, că m-a întrebat și a zis ca vrea și el să fie soțul meu. Dar și mai mult îl iubesc pe Andi, dar el o iubește doar pe Dora. Si vrea să se căsătorească doar cu ea.
    Alerg pe scări între emoții. Acum o secundă îmi oferea curcubeie, acum mă aruncă în cascade de care mi-e groază.
    -Da? De unde știi că o place pe Dora?
    -Mi-a spus el.
    -Și Dora îl place?
    -Nu. De aceea aștept și dacă ea nu îl vrea, îl vreau eu.
    -Păi deja i-ai spus lui Mihăiță că te căsătorești cu el. Nu va suferi? Și Dora e prietena ta, nu se poate să îi iei posibilul soț. Daca îți place de Mihăiță, eu zic să rămâi doar cu Mihăiță.
    Încerc niște etică de bază, ca o marmeladă compactă. Are totuși efect, Copilul Mic tace brusc și probabil evaluează în gând posibilitățile. E bine că acceptă contraargumente, îmi zic. Și alung din cap orice gând. Doar nu se mărită mâine.
    Trecem mai departe prin frunze, în tăcere. Eu îmi verific telefonul. Încă nu a sunat niciun șef. Fata nu se mărită fără să mă întrebe. Să vezi că terminăm cu bine și ziua asta și cerul însorit ne sărută pe creștet.
     Ne apropiem de ieșirea din parc când Copilul Mic mă întreabă brusc și cu speranță în ton, ca pe un expert contabil care știe niște trucuri salvatoare:
    -Auzi, dar dacă faci pârț la nunta ta, nu se anulează nunta?

Noaptea, pe răcoare

Tu când ai îmbătrânit ultima dată? Când ai sunat la ai tăi și nu ți-au răspuns ei, ci porumbelul fricii din vocile lor? Când ai stat dreaptă în fața copilului tău urlând care îți spunea că nu înțelegi nimic, să pleci, că nu înțelegi absolut nimic, deși tu înțelegeai incredibil de multe? Când ai simțit că te așezi în soarele copiilor tăi pentru că nu vrei să pleci din țară și din țară nu vrei să pleci pentru că simți că ți-a trecut timpul?

Eram în taxi și șoferul m-a întrebat dacă îmi aduc aminte vremurile când trecea camionul cu lapte prin fața blocurilor. Nu mi-am adus aminte. Și s-a mirat el, uitându-se în oglinda retrovizoare la mine:

-Ei cum dracu nu vă amintiți, că doar nu sunteți vreo tinerică să zici că n-ați apucat vremurile alea?!

Aceasta a fost cea mai recentă îmbătrânire. Nu adâncă, nu ar fi meritat, doar o reflexie. Ca atunci când treci prin fața oglinzii cu altă treabă, dar imaginea ta din ea te oprește o clipă în loc.

Și exact astăzi, când îmi ling rănile după ultima îmbătrânire, aflu pe ultima sută de metri că trebuie să particip la o cină de lucru în oraș. Deseară. Am intrat în panică. Nu am mai ieșit la un eveniment din martie. Și de ce tocmai acum, în noiembrie? Ambasadorul a zis cină, nu prânz. Regizorul a zis: perfect. Eu am confirmat, n-am zis nimic. Cu ce mă îmbrac? Când apuc să mă aranjez? De ce nu am aflat mai din timp?

Alerg după ședința online la magazin să îmi iau vopsea. Găsesc o nuanță de gospodină cu permanent, dar nu am de ales. O cumpăr. Exact astăzi am niște cearcăne enorme și ochii umflați, pentru că aseară am vrut neapărat să termin carte. De parcă ar fi fost de la bibliotecă.  Ajung acasă și mă apuc de vopsit și cât stau cu vopseaua în cap, îmi pun o mască din plic, expirată de o lună. N-are nimic. Citesc aplicații de proiect și îmi îngheață capul, cu vopseaua uscându-se roșie pe urechi. Întreb prietene ce trucuri știu ele împotriva cearcănelor. Unele nici întreabă de ce întreb, altele zic că ce mai contează, la vârsta mea. Contează! Tocmai la vârsta mea. Deseară merg la o cină de serviciu și arăt groaznic și nu aș vrea să ies din casă. Trebuie să existe niște trucuri. Continue reading