Daca ar mai fi trăit, acum ar fi fost ziua de naștere a bunicii mele. Aseară, pe drum dinspre Romană spre Universitate, creierul meu mi-a dictat că ar fi o idee bună să iau ceva de mâncare și să dau cuiva pe stradă, de pomană. Tocmai când făceam loc gândului nou între celelalte, văd o cerșetoare foarte uscată, bătrână, cu părul lung și lipit de cap ca într-un coc uns cu dulceață. Era pe Magheru, într-un scaun cu rotile,cu fața către mașinile trecând în vizită în coloane ordonate spre o direcție sau în sensul invers al acestei direcții. Era punctul stabil într-un ocean în mișcare. Catargul unui vas care se zguduie agitat pe mare. M-am uitat la ea și am fost convinsă că Dumnezeul bunicilor pierduți care vorbește nepoților rămași a scos-o în calea mea, exact acolo, exact când mi-am adus aminte de ziua bunicii mele. În dreptul scaunului ei cu rotile văd un spațiu nou, luminos, alb, pe care scrie ”Ciorbărie și plăcintărie”. Iarăși mi se pare ca Dumnezeul bunicilor vorbește nepoților. Intru în Ciorbărie, cu sentimentul siguranței pe care o au oamenii când ziua începe cu înșiruiri coerente de reușite mici care promit un amurg glorios. Intru deci. Foarte amabil, vânzătorul se ridică de la o masă, unde stătea lângă niște clienți-prieteni. Din mișcările de tigru siberian în propria tundră aș putea zice că e și patron. Un patron-vânzător.

-Ci poftești inimioara dumneata? mă întreabă.

Nu mă așteptam la asta, dar omul pare amabil și nici urmă de prost-gust voit pe fața și tatuajele lui, așa cum stă cu mâinile înfipte în blatul tejghelei ca într-o cocă, flancat de canistre mari de supă în dreapta și stânga, ca niște body-guardzi în clocot.

-Aveți cumva și recipiente de transport pentru supă, cu capac? întreb.

-Da și fașciți cu eli? răspunde el tot cu o întrebare.

-Vreau să îi dau bătrânicii aceleia din fața restaurantului dumneavoastră un castron cu supă, astăzi ar fi fost ziua bunicii mele.

Depesteprutul patron se încordează și schimbă brusc atât poziția musculaturii, cât și tonul comersant-șăgalnic de până atunci.

-Ai zîși câ doamna ceia iaste ajient ieconomic stratejic, cî cari treși p-aicia vre să ia șiva lu doamna. Da numa câ doamna ie o mofturoasî, a fcut scurtî la mânî di la cât di repidi aruncî supa primitî. Uite așe: pac în ușa lu veșinu nostru. Și veșinu ni-a fcut plânjeri cî i-om zoit noi ușa șî că stem noi vinovaț. Da nu stem noi. A mai vinit acum o săptămânî nușci ambasador chinez cu o liotă de chinezi șî șî pă ăia i-o pocnit mila ca pi dumneata acum șî mi-a băgat-o pi doamna înăuntru ca să-i dea supî și mi-a împuțit mă scuzaț doamna restaurantul cu duhoarea ei. Și nevasta ambasadorului sau și-o fi fost îi dădea în gurî cu lingurița ca s-o hrănească și doamna se strâmba di parcă-i dădea rahat, mă scuzaț. Așa cî nu daț di pomană lu bunica la doamnă, cî nimic n-ajunji la bunica, ajunji pi ușă la vecinu. Iar. Și iar ni fași reclamaț cî i-am zoit ușle. Mai bine luaț o plăcintî șî daț la o doamnî elegantî. C-așeia s-a bucura de pomanî, să bucură și bunica pă lumea ailaltă. Ascultaț la mini ci zîc, c-am fcut un curs di antropojii la facultate.

Ascult la el ce zice. Renunț la supă, iau plăcintă, caut o doamna elegantă. Doamna încântată, probabil bunica în cer cu foamea eternității ușor potolită. Win-win situation. Despre asta oare o fi învățat la antropologie patronul-vânzător de peste Prut?

Mă uit în spate la bătrâna in căruciorul cu rotile, rămasă în afara gestului meu, pe Magheru. Privește în continuare nemișcată ca un sfinx peste vacarmul bulevardului la luminile și mașinile amestecate într-o pastă fluidă. Seamănă cu un actor bătrân care așteaptă fără emoție vizibilă cronicile de la piesa de teatru în care a jucat recent.