-Mami, vino la poartă că te așteaptă cinci fantome.

Nu ai cum să nu te duci, vine după tine și te scoate din fundul lumii ca să mergi unde are ea treabă cu tine. Mă duc deci. Vorbesc cu 5 fantome la poartă, le invit în curte, ele refuză și își văd de drum. Le urez drum bun mai departe, la fel face și Copilul Mic și plecam înapoi în casă.

E octombrie, soare mult și frig convingător. Sunt în pijamale încă, deși e 11 dimineața. Ciufulită. Am ieșit din nou din casă, să pregătesc la bucătăria de vară micul dejun pentru fete. Cu greu conving Copilul Mic să nu iasă iar după mine. Învârt cu lingura în borcanul cu dulceață, făcută în vara asta. Aud ciocănit la poartă. Nu e deschis? Este. Ies mirată și mă uit spre drum. Văd capetele a doi bărbați înălțându-se deasupra porții.

-E deschisă poarta, intrați!

-Veniți dumneavoastră, că avem o treabă.

Nu sunt fantome, sunt oameni. Și pentru că sunt oameni, în drum spre ei mă gândesc ca nu e cea mai potrivită ținută pentru a primi o vizită. Din greșeală am plecat și cu lingura de dulceață după mine. Ajung la poartă și anunț din mers:

-Tata nu e acasă, să știți.

Nu mai am demult 8 ani și totuși anunț niște străini care ciocănesc cu o piatră în poartă că tata nu e acasă. Zâmbesc singură când mă aud. Noi nu locuim aici, suntem acasă la părinți, dar tata nu e acasă, vreau să adaug. Dar nu e nevoie. Unul din bărbați, un tânăr cu voce joasă și pulovăr gri, îmi zice:

-Doamnă dragă, noi suntem doi voluntari de la Cluj.

S-au rătăcit și vor să știe unde e gara, mă gândesc. Le e foame. Vor bani pentru un caz.

-Am venit aici, în satul dumneavoastră frumos cu oameni gospodari, să vă întrebăm despre sensul vieții. Care credeți dumneavoastră că este cheia fericirii.

Îmi picură dulceață din lingură. Deci nu despre gară, hrană sau bani este vorba. Sunt în pijamale, nepieptănată și deși octombrie are soare, e frig. Alții s-ar simți străbătuți de un fior de inteligență la temperatura asta, în fața acestor întrebări. Eu nu. Îmi îndrept coloana și răspund ca la dirigenție, cu lingura în aer:

-Iubirea.

Și zâmbesc.

-Iubirea. Mda. I-am întrebat și pe consătenii dumneavoastră. Ați răspuns bine. Unii au zis respectul. Este respectul cheia fericirii in familie? E respectul sensul vieții?

Ezit. Cum să nu fie? Dar am zis deja iubirea. Mai pot să zic acum respectul? N-o să pară că renunț la idee, dacă accept acum că și respectul poate fi? Nu o să par nesigură pe conceptele mele?

-Evident, poate fi. Dar derivă din iubire, zic eu ferm și îl încui ca la Fazan. Sau ca atunci când mă prinsesem că poți salva impresia că ești tâmpit dacă folosești un neologism.

-Respectul e important!

Acum îl văd si pe celălalt voluntar. E trecut de 45 de ani, e scund, grăsuț și îmbrăcat în gri. Aprobă din cap cu un fel de tristețe tot ce spune voluntarul tânăr și repeta ultimul lui cuvânt, ca și cum ar apăsa pe o pedală.

-Se întâmplă să vă gândiți la moarte? La ce înseamnă viața, rostul nostru pe pământ? Ce valori transmitem copiilor? Uite, avem aici un pliant, e important, ne vorbește despre respect, cheia fericirii, sensul vieții.

-Sensul vieții, pedalează și voluntarul secund.

Îmi dau un pliant cu un desen: o mamă, un tată și niște copii, toți veseli, cu gura deschisă. Probabil vorbesc. Pliantul seamănă cu reclama la medicamentul acela antidiareic pe care ni-l tot dădeau diverși pe plajă astă vară, la mare.

-Când vreți să vorbiți de viața de dincolo, de valorile pe care le transmitem copiilor, de sensul vieții, să sunați la numărul de pe pliant, zice tânărul voluntar.

-Sunați. Pentru sensul vieții, face high-light-uri verbale voluntarul tomnatic.

Prin sat bate vântul. De pe treptele casei ne urmărește tanti F. Satului nu îi scapă nimic.

-Ce zice, mamă?

Voluntarii întorc capul, fără nicio modificare de expresie.

-Suntem doi voluntari de la Cluj și am venit să vă întrebăm care credeți dumneavoastră că este sensul vieții, strigă ei peste gard.

Vântul e un mesager. Mesagerul poartă vorbele lor peste nuci, peste nuiele, pe spatele pisicii care traversează ulița.

-Dar nu v-ar fi rușine?! Spurcaților! N-ați mai găsit sex de la Cluj până la noi? Sexul vieții?? Auzi la ei! Perverșii! Taman la noi la Măgura s-au gândit ei să întrebe din poartă în poartă despre toate porcăriile. Spurcaților!

Strigătele ei antamează satul ca la uliu. Răsar capete mirate pe la alte case și privirile se transformă în săgeți indiene. Nu strigă nimeni hiaa-hiaa ca atunci când unuia i se pare că ulii mari amenință gospodăriile și toți oamenii ridică solidar capetele spre cer, alungând zgomotos niște păsări invizibile. Dar gălăgie tot se face. Voluntarii nu se sperie, nu se apără. Pleacă pe uliță în sus, cu un martiraj uscat pe chipuri, precum frigul de pe puloverele lor gri.

Cu lingura de dulceață în aer, închid poarta și intru în bucătăria de vară. Mama învârte într-o supă fierbinte.

-Cine era? De ce-ai stat atâta la poartă? Mai erai și în pijamale la ora asta!

-Unii de la Cluj, căutau sensul vieții.

-Aaaa, martori lui Iehova! le-a pus ea diagnosticul, brusc enervată. Niște nenorociți! Ipocriții naibii! Și ce te uitai în gura lor, nu puteai să le spui că nu primim? Fir-ar ei să fie, n-am știut eu că ăia sunt, le ardeam un sensul vieții pe spinare de plecau zburând!, zice mama cu polonicul în aer.

Mă uit la voluntari printre țambrele gardului. Trec surzi și serioși pe uliță în sus, martori ai lui Iehova, dar mai ales ai măgurenilor stârniți. Dacă Mihai Eminescu (169 ani) s-ar fi aflat și el în bucătăria noastră, amestecând cu o lingură în ceva, le-ar fi putut spune voluntarilor despre gospodarii satului nostru frumos că “ei nu cred nici Iehova, nici în Buddha-Sakya-Muni, nici în viață, nici în moarte, nici în stingere, ca unii”. Și voluntari n-ar lua-o în sus, spre deal, ci înapoi la gară și s-ar întoarce la Cluj, încheindu-și misiunea.