Nu înțelegeam multe din gesturile adulților care coordonau sinergic universul care mă cuprindea. Uneori nici nu încercam să înțeleg, pentru că gesturile lor erau mișcări ferme și sigure, toate aveau sens și deși părea că jucam toți într-o piesă de teatru, nimeni nu se oprea din joc. Nu înțelegeam de ce înfige mamaie un topor în pământ când începe furtuna și câinele o privește îngrozit. Nu înțelegeam de ce bunica termina de pus mălaiul și tărâțele în oala de borș și o prindea de păr pe mamaie, prefăcându-se că o trage și o ceartă și zicea: acruuu!
O mulțime de gesturi ștergeau granița dintre magie și practică gospodărească. Mi se dădea sirop de tuse și mi se spunea “Tatăl nostru” când răceam. Mă duceau la grădiniță, dar îmi puneau ceva roșu pe mine. Crezând că așa vor sta lucrurile toată viața, la infinit, nici nu eram atentă la ritualuri, le trăiam și mă lăsam pe mâna lor.
Trăiam într-un univers imens, cu obiecte puține. Și obiectele preluau funcții diverse, în funcție de nevoi. Toporul tăia lemnul, curăța grădina, oprea grindina. Gazul aprindea focul în sobă și îi curăța buclele pitite sub basma bunicii, în ritualului ei de sâmbătă seara. Șorțul proteja de mizerie și ascundea suferințe. Ca un înger textil cu scut în mână, șorțul verde o ajuta pe mamaie în bucătărie și poalele lui erau încărcate de lacrimi. Era ceva între ei doi, un acord mut în care nu intervenea nimeni. O însoțea peste tot, în bucătărie și în curte și când mergea să ia ouă din cuibar și când pleca în grădină să ia repede niște pătrunjel. Apoi preda ștafeta șorțului de grădină și rămânea în cui, în timp ce șorțul maron o apăra pe mamaie în solar, când roșiile o pătau cu verde. Uneori și el era receptor de lacrimi, când mamaie stătea în genunchi și plivea aplecată, cu mintea în altă parte.
Toate se depărtau și se reuneau ciclic în curtea noastră. Unele obiecte erau scoase din uz o vreme și reveneau când era nevoie. Ritualurile se reluau, ca o roată în rostogolire. Toamna apăreau butoaiele, zdrobitoarea, scara, lăzile de fructe. Nucile erau bătute cu o prăjină lungă ca să cadă mai repede și mergeam cu mamaie la șosea, să culegem nucul de pe terenul bunicii. Mâncam la prânz ceva din sacoșa adusă de acasă, chiar sub nucul pe care mamaie îl bătuse zdravăn, furând ultimile picături de soare din an.
Când am plecat de tot la oraș, era toamnă. Între teiul și bradul de la poartă bătea un vânt neastâmpărat, în timp ce eu urcam greu în mașină. Ritualurile fuseseră întrerupte puțin, pentru că eu urma să ies din piesa de teatru. Prin luneta Daciei îi vedeam pe mamaie și tataie cu mâinile înnegrite de la nucile verzi, fluturându-le în aer ca pe niște păsări grele care nu mai reușesc sa se desprindă pentru zbor.