Nu înțelegeam multe din gesturile adulților care coordonau sinergic universul care mă cuprindea. Uneori nici nu încercam să înțeleg, pentru că gesturile lor erau mișcări ferme și sigure, toate aveau sens și deși părea că jucam toți într-o piesă de teatru, nimeni nu se oprea din joc. Nu înțelegeam de ce înfige mamaie un topor în pământ când începe furtuna și câinele o privește îngrozit. Nu înțelegeam de ce bunica termina de pus mălaiul și tărâțele în oala de borș și o prindea de păr pe mamaie, prefăcându-se că o trage și o ceartă și zicea: acruuu!

O mulțime de gesturi ștergeau granița dintre magie și practică gospodărească. Mi se dădea sirop de tuse și mi se spunea “Tatăl nostru” când răceam. Mă duceau la grădiniță, dar îmi puneau ceva roșu pe mine. Crezând că așa vor sta lucrurile toată viața, la infinit, nici nu eram atentă la ritualuri, le trăiam și mă lăsam pe mâna lor. Continue reading →