Plouă de atâta vreme nesătul peste sat. Pământul doarme sub mici valuri ascunse și lucerna urcă deja în pomi de înaltă ce este, buruienile devin copaci și parcă și rădaștele s-au îngrășat.

Stăm la masa lungă de la leagăn. Tata vrea să vândă terenul de pe deal, de la Androni. Ultimul care i-a mai rămas. Nu prea sunt amatori, ne zice. E foarte mare și sălbăticit. Nucii și prunii nu mai sunt, nu găsești oameni să îl cureți și dacă o dată a găsit și au muncit pe rupte, hoții au rupt gardul si oamenii și-au făcut drum pe pământul nostru, au tăiat copacii care i-au interesat. Acum e o pădure nesuferită tăiată în două de o scurtătură abuzivă de ATV-uri.

Plouă. Mă gândesc la drumurile lungi din fiecare an când pleca tataie la Androni să culeagă prunele cu o căruță tocmită și stătea o zi întreagă și venea acasă seara cocoșat, cu un fel de tristețe prăfuită care depășea oboseala unei zile de muncă. Părea să privească înapoi la ce fusese înaintea lui, apoi înainte la ce avea să vină după el și prunii și nucii păreau o moștenire bogată și o povară. Mamaie, mai târziu, mergea la cules pe pământul de la Androni pentru că era o datorie, o  prelungire. Nu lași în voia sorții ce ți-a dat Dumnezeu și amintirea lui tataie zumzăia pe deasupra corcodușilor ca aripa stricată a unui înger.

Acum tata vinde pământul. Lumea așa cum era a dispărut și o alta sălbatică i-a luat locul, exact ca vegetația de pe terenul de la Androni. Nici tata nu e foarte bucuros. Scoate din nou niște povești vechi despre acea lume și le pune pe masă, așa cum facem cu ceștile de țuică fiartă cu margine aurită, de Crăciun. Îl ascultăm, deși am mai auzit poveștile și deși le-am mai auzit, nu le rețin bine niciodată pentru că nu sunt atentă, mie îmi place momentul, vocea lui, nu mă pot concentra la ansamblu.

Copilul Mare nu are organ pentru nostalgiile altora. Ca să ne scoată din tablou, zice ceva ce funcționează mereu la noi în casă pentru a antama o discuție:

-Pff, în ce hal miroase iar la noi în curte! E de la porcii Danei.

A funcționat. Tata schimbă registrul, iese din magic și intră in realism cum ieși dintr-o odaie și intri în alta.

-Da, e cumplit! Eu nu știu cum de nu se plânge Cristina, că e chiar lângă ea. Îți dai seama, dacă ajunge până la noi!

-Dar Biba nu se plânge?

-Biba? Dacă se plânge de mirosul de la porcii Danei? Păi n-apucă, ea se plânge de mirosul de la porcii lui Gică, din partea cealaltă.

Copilul Mare își pune ochelarii de soare pe vârful capului și încheie mica bulă în care ne-a băgat ca să ne salveze de la nostalgie:

-Deci practic Biba e la mijloc între rahații porcilor de la Dana și rahații porcilor de la Gică. Deci practic e la răscruce de vânturi.