Urcând spre etajul patru, înoți ca salmonidele în amonte printre bătrâni care coboară încet, ocupând toată scara. Nu te observă, nu îți fac loc, au dreptul la scară mai mult decât tine. Privesc preocupați și îngândurați și nu dau doi bani pe urma de tinerețe care mai flutură pe umerii tăi vioi. La etajele inferioare ai văzut cum hoarde de alți bătrâni stau pe scaune, stau în picioare, se ceartă, tac stoic, privesc în gol, privesc la lifturi. Lifturile nu merg. În Policlinica Titan e ca în salină, o vreme se auzea în întunericul bacterian zgomotul înfundat pe care îl fac corpurile metalice grele în cădere. Erau lifturile, cu liftiere dictatoriale în ele, gata de atac și expulzare a oricărui bolnav neascultător. Apoi un lift s-a stricat și aplombul nevricos al liftierei eliminate s-a mutat în doză dublă în cealaltă, rămasă activă. După o vreme a cedat și ultimul lift și o tăcere de fabrică în abandon s-a instalat în policlinică. Acum scările sunt singura cale de acces la doctori din etajele superioare. Cozi imense de bolnavi indică eficiența cabinetelor mici cu uși de termopan, pe care stau lipite toate afișele și informațiile lumii, programul peste regulament, reclama la antidepresive peste program, reclama la Corega peste antidepresive, NU INTRAȚI NEINVITAȚI peste Corega, NU MAI SUNT FONDURI peste NU INTRAȚI NEINVITAȚI.

Continue reading →